marturii crestine

Interviu - Ma simteam iubita de Dumnezeu si inteleasa de Dumnezeu - CRISTINA DAMACUS


=Ce cunosteam eu despre Dumnezeu parca s-a spart in mii de bucati…nu mai imi gaseam linistea si echilibrul interior.=

=Parerea aceasta pe care o aveam eu despre Dumnezeu a cazut ca o casa pe care o bombardezi din temelie.=

=Era foarte riscant si pentru mine, dar mai ales pentru copil. Fie se naste bolnav de Basedov, fie nu o sa aiba deloc tiroida. Simteam ca totul se clatina in jurul meu.=

=Ma simteam iubita de Dumnezeu si inteleasa de Dumnezeu. Ma simteam acceptata de Dumnezeu.=

=Medicul mi-a spus: Esti bolnava de Basedov.=

=Dumnezeu s-a atins de mine si m-a vindecat. M-am intors acasa si parca nu-mi venea sa cred. Nu realizam. Nu-ntelegeam. Ca si cand auzi, dar nu pricepi.=

Cristina Damacus vorbeste despre momentul cand s-a intalnit cu Isus Cristos ca despre =clipele acelea minunate=.

*

Cristina Damacus:
- In anul 1988, la sfarsitul clasei a XII-a, o buna prietena m-a invitat la botezul ei nou-testamental care urma sa aiba loc la Biserica Baptista din Hateg. De curiozitate am acceptat aceasta invitatie la botez. Mergand acolo am avut surpriza sa vad ca una dintre fostele mele colege de scoala generala era printre cei care se botezau.

Am ramas foarte surprinsa, deoarece o stiam pe ea foarte zvapaiata, o fata foarte desteapta, dar independenta in acelasi timp. Am ramas socata si mirata de actul ei. Pe parcursul predicii si in urma actului de botez, am fost foarte miscata. Cele doua ore cat a durat botezul, mai tot timpul am plans.

S-a intamplat ceva extraordinar atunci. Ce stiam eu despre Dumnezeu parca s-a spart in mii de bucati si dupa acele doua ore nu imi mai gaseam linistea si echilibrul meu interior. Ma uitam in ochii fostei mele colege, Adriana, si vedeam ca inauntrul ei are loc ceva deosebit, ceva ce nu gaseam in mine.

Adriana, cu tot tumultul acela al evenimentelor care aveau loc la botez, a vazut lacrimile din ochii mei, a privit mai adanc in interiorul meu si a vazut zbuciumul de atunci.
Pana atunci mergeam la biserica catolica, impreuna cu mama, si nu prea intelegeam mare lucru. Ce era important sa aflu despre Dumnezeu parca nu aveam de unde sa aflu.

Pana la acel botez, Dumnezeu era pentru mine un Dumnezeu rece si distant la care apelam doar atunci cand aveam o problema sau o nevoie stringenta si atunci ma rugam=Tatal nostru=, =Bucura-te, Marie= sau =Credeu=.
Credeam ca asa Dumnezeu o sa ma ajute, dar trebuie totusi sa fac ceva in schimb, sa dau ceva in schimb. si sa urmaresc mereu sa fiu foarte buna, sa fiu o fetita cuminte, o adolescenta cuminte. Asta era parerea mea despre Dumnezeu, ca este un Dumnezeu rece, undeva acolo sus, care Isi vede de treaba Lui si din cand in cand se mai uita catre mine.

Reporter:
- Si scoate sabia ! :)

Cristina Damacus:
- Si scoate sabia! si-ti taie capul! :)
Dupa discutia pe care am avut-o cu Adriana, parerea mea despre Dumnezeu a cazut ca o casa pe care o bombardezi din temelie si totul a inceput sa capete o alta culoare.

Dumnezeul meu rece si distant devenea acum prieten, Cineva foarte apropiat la care puteam intinde mana si sa-L ating. Culmea, puteam sa mai si vorbesc cu El si El sa ma si asculte si chiar sa imi raspunda. Era ceva extraordinar.
Ma simteam iubita de Dumnezeu si inteleasa de Dumnezeu. Ma simteam acceptata de Dumnezeu. Lumea aceea inchisa si plafonata, in care ma aflam, capata un alt contur.
Intr-o zi, Adriana mi-a dat o mica brosurica pe care am citit-o cu foarte mare placere, iar la sfarsitul ei era o rugaciune - autorul spunea sa te pui pe genunchi si sa-I spui Domnului ca tu accepti moartea si invierea Lui. si prin aceasta ?l rogi ca El sa te ierte de toate pacatele si sa te accepte asa cum esti tu.

Atunci parca s-a aprins un beculet in mintea mea. Citind randurile acelea, m-am pus pe genunchi si am crezut in inima mea ca intr-adevar Dumnezeu ma iarta de toate pacatele si ca pot sa am viata vesnica.
Cand m-am ridicat de pe genunchi m-am simtit extraordinar, eliberata, usurata. Colega mea avea ceva special, o privire deosebita in ochi si bucurie in sufletul ei. Orice s-ar fi intamplat rau in jur, pentru ea nimic nu conta. stia un singur lucru - Dumnezeu o iubeste si ea este acum in bratele Lui.
*
La vreo 4-5 luni dupa ce l-am nascut pe Tobias, primul nostru baietel, am inceput sa nu ma simt prea bine. In urma analizelor, medicul mi-a spus: =Esti bolnava de Basedov=. Bineinteles ca nu mi-a picat foarte bine chestia asta. stiam ca nu-i o boala usoara si aveam sa vad intr-adevar, mai tarziu, prin toate tulburarile prin care am trecut.

Mereu aveam nevoie de cineva care sa ma ajute. Erau zile in care nu ma puteam ridica din pat, dar sa mai iau cate o decizie importanta? Tot calvarul acesta datorat bolii a durat cam vreo 2 ani, timp in care zilnic luam tratament dar nu-si facea absolut deloc efectul.
Intr-o zi am venit acasa foarte hotarata, m-am dus in camera, am inchis usa, m-am pus pe genunchi si am zis: =Doamne, eu nu mai suport boala asta. Deja m-am saturat de ea. Te rog foarte mult, ajuta-ma, vindeca-ma, fa Tu ceva, nu stiu cum, dar fa Tu ceva si scapa-ma de boala asta.=

M-am rugat asa vreo 3-4 luni, zilnic. Eram foarte sincera cu Dumnezeu. La cateva luni aflu ca sunt insarcinata, cu al doilea copil. M-am necajit atunci foarte tare, fiindca medicul mi-a spus clar ca nu se mai poate inca o sarcina, este foarte riscant si pentru mine, dar mai ales pentru copil, fie se naste bolnav de Basedov, fie nu o sa aiba deloc tiroida.

Simteam ca totul se clatina in jurul meu: =Doamne, dar in atatia ani de cand m-am intors eu la tine, nu am trecut printr-o asemenea experienta. De ce acum?= Parca niciodata nu pusesem intrebarea: =De ce acum? Ce sa fie?= Chiar ca nu vedeam nici o iesire, nici o solutie la toata chestia asta.
Dar Dumnezeu era cel care ma mangaia, in tot necazul acesta, si imi spunea foarte clar: =Nu te increde in om, ci increde-te in Mine! De la Mine iti va veni vindecarea!= Citeam dar nu intelegeam. Aveam nevoie de incurajare de la sotul meu, de la prieteni, de la parinti. si ma incurajau cum stiau, dar vorbele lor erau atat de fara continut.

Fiind internata in spital, intr-o zi au venit doua femei de la biserica =Agape= din Timisoara si m-au intrebat cu ce sufar. Le-am spus: =Am Basedov si pe deasupra mai sunt si insarcinata.= S-au rugat atunci pentru mine si am crezut din toata inima ca Dumnezeu poate sa faca o vindecare. Am stiut ca in acele momente cand ele s-au rugat, Dumnezeu s-a atins de mine.
M-am intors acasa si parca nu-mi venea sa cred. Nu realizam. Nu-ntelegeam. Ca si cand auzi, dar nu pricepi. Nu-ntelegeam cum se intampla asta, cum cu cateva luni in urma eram asa de bolnava incat doctorii imi spusesera sa fac intrerupere de sarcina, copilul acesta nu are nici o sansa, iar acum, dintr-o data totul era in regula.

Din acea zi totul a fost bine, sarcina a decurs bine, nasterea a fost minunata, sub controlul Domnului, si acum cand stau si ma uit la Filip, cel de-al doilea copilas al nostru, imi dau seama ca a fost ceva extraordinar.
A fost o minune, intr-adevar o minune. Sunt sanatoasa. Multumesc Domnului ca pot sa am grija de copii si pot sa fac multe lucruri singura, asa cum mi-am dorit, fara sa am mereu nevoie de cineva.

Eu stiu ca nu exista cale de intoarcere pentru ca vad diferenta dintre viata pe care o traiesc acum cu Isus in inima mea si viata pe care o traiam inainte, cand Dumnezeu era foarte departe. Este ceva foarte diferit. Nu se compara. Aici este asa de multa bucurie, cu Isus, iar dincolo era atata tristete. Material aveam tot ce-mi doream, dar nu aveam plinatate sufleteasca, nu aveam implinire sufleteasca.

Reporter:
- Aveai tot ce-ti doreai, dar erai goala pe dinauntru !

Cristina Damacus:
- Eram goala, intr-adevar eram goala pe dinauntru. Dar nu stiusem asta.

Reporter:
- Cred ca aceasta este lupta din sufletul multor oameni care incearca sa se implineasca, dar nu-si dau seama ca de fapt este vorba despre un gol interior pe care ei singuri nu-l pot umple. Acolo este locul lui Dumnezeu. Este un loc creat special, pe care Dumnezeu poate sa-l umple in interiorul nostru, in mintea noastra, in sufletul nostru.