Promovarea valorilor spirituale si traditiilor romanesti

Costumul popular romanesc
Portul românesc, ca trasaturi generale are aceeasi asemanare pe tot cuprinsul tarii, avand desigur deosebiri de amanunte, cu schimbari de forma, croiala, sau doar de modul de folosire a pieptanaturii si a podoabelor. El are ca trasatura esentiala unitatea în varietate, diferitele costume fiind caracteristice regiunilor si zonelor respective.
Istoria portului popular romanesc
Portul popular romanesc îsi gaseste radacinile în portul stramosilor nostri traci, geti si daci si se aseamana cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica, desigur cu deosebirile care constau în amanunte decorative si colorit. In decursul istoriei, structura si evolutia costumului popular romanesc si-a pastrat nealterate caracteristicile esentiale. Pornind de la realizari artistice facute cu materii prime produse în gospodariile taranilor, portul popular romanesc a evoluat de-a lungul secolelor, dovedind o bogata maiestrie a taranului roman, atat în ornarea tesaturilor si a broderiilor, cat si în obtinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferentiaza în functie de anotimp, ocazii festive, varsta si sex, adaptandu-se ocupatiilor specifice fiecarei zone.
Varietatea portului popular
Astfel, în functie de ocazie, costumul popular poate fi mai simplu, de exemplu cel folosit în timpul muncilor agricole, pana la cel mai frumos ornat, cel folosit la nunta. Diferenta costumelor se reflecta si în functie de categoriile de varsta, astfel, cel al copiilor, desi ca tip de îmbracaminte e la fel, are anumite diferente. De exemplu, la femei deosebirea consta în schimbarea gatelii capului, care difera în cazul fetei nemaritate fata de femeia casatorita.
Portul femeiesc
În general, costumul femeiesc e compus din: camasa, poale si piesa care acopera partea de la brau în jos care se deosebeste de la o regiune la alta. Ea are si denumiri diferite în functie de forma ei si de zona, astfel ea poate fi "catrinta", "valnic", "fota", "opreg". Aceste piese sunt tesute din lana, avand ornamentatie mai simpla sau mai complicata în functie de tinut. Camasile au aceleasi parti ornamentale, cu unele deosebiri cromatice si ornamentale. O completare a portului femeiesc e marea varietate a gatelii capului care difera de la o zona la alta, chiar de la sat la sat, valoarea acestei gateli depinzand de frumusetea tesaturilor si a broderiilor sau a celorlalte podoabe în acest scop. Ele sunt compuse din: marame, naframe, cepse sau cununi. Alte piese ale costumului femeiesc sunt braiele si betelele, care prezinta si ele deosebite realizari artistice. Caracteristic costumului femeiesc din toate regiunile consta în folosirea, ca fond, a culorii albe, a tesaturilor de in, canepa si lana.
Portul barbatesc
Costumul barbatesc e mai simplu, compus dintr-o camasa lunga în sudul si estul tarii si mai scurta în nord si vest, iar pantalonii în sud si est sunt lungi si stramti iar în nordul si vestul tarii sunt mai scurti si mai largi. Eu sunt confectionati din panza sau postav tesut în casa. Peste camasa barbatii îsi pun un brau tesut în casa sau un chimir de piele, în functie de regiune si de ocupatie. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se poarta haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele si pieptare.

Motivele ornamentatiei oualelor incondeiate la romani



Motivele ornamentatiei oualelor incondeiate sunt numeroase, si fiecare motiv se prezinta in mai multe variante , care se diferentiaza in functie de localitate. Variaza chiar si in acelasi sat si variat iese acelasi motiv din mana aceleiasi persoane care incondeiaza.

Cele mai utilizate motive sunt:
- Regnul animal: albina, broasca, srapele, melul
- Motive vegetale:frunza bradului, garoafa, spicul graului
- Unelte casnice si de camp: grebla, lopata, fierul plugului
- Ornamente industriale, motive luate din industria casnica: clinul ce se formeaza la croirea camasilor si manecile
- Diverse: desagii si braul popii, calea ratacita, crucea pastilor

Crucea - semnul crestinatatii - cu numele simplu “cruce” in jud. Muscel apare o cruce mica in punctual de incrucisare a doua bete si in cele patru compartimete cate o figura, care pe alte oua, se numeste “argeseanca” sau “goanga”.

Crucea nafurei - crucea increstata pe painea din care se imparte nafura la slujba bisericeasca.

Crucea Pastelui - crucea cu care crestinii impodobesc pasca pe care crestinii o duc la biserica, in noaptea Invierii, numit in unele zone si “Ziua Pastelor”

Crucea romaneasca si crucea ruseasca sau crucea moldoveneasca - este reprezentata printr-o cruce cu alte cruciulite la capete.

Steaua - este un motiv raspandit, intalnit mai ales in bucovina si in tot vechiul Regat. In Valcea si Rm. Sarat , acest motiv este intalnit si cu numele de “floarea stachinei” sau “steaua ciobanului”.

Manastirea - trebuie de asemenea sa fie considerata ca un simbol. Daca motivul din Muscel, o cruce impodobita, iti aminteste de un obiect ce se gaseste infiecare biserica ce ar putea sa imagineze manastirea? tot un simbol al crestinatatii.

Daca lasam privirea sa zaboveasca asupra unui ou incondeiat, el ne transimite bucurie, uimire, smerenie, impacare, pentru ca in ornamentatia lui, de fapt, se opereaza cu simboluri.(soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natura (plante, animale, obiecte casnice) si cu modele de tesaturi populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

:iepuras cu umb :iepuras cu umb :iepuras cu umb



Olaritul, ocupatie straveche


Olaritul este o ocupatie straveche ce se practica inca din vremuri stravechi, marturie stand frumoasele vase de ceramica din epoca neolitica, epoca in care pe teritoriul Romaniei s-a dezvoltat o civilizatie remarcabila.

Olaritul este o munca obositoare, necesitand forta, indemanare si cunostinte deosebite. Orice greseala poate avea drept consecinta distrugerea vasului; de aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.

Barbatii scot lutul din locuri speciale, il aduc in gospodarie si il framanta cu mainile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecandu-l cu apa. Pasta astfel obtinuta se curata de impuritati, taindu-se in felii subtiri si se lucreaza apoi la roata.

Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.

Formarea vasului necesita o tehnica deosebita si o viteza de lucru mare, pentru ca pasta nu trebuie sa se usuce (uneori vasul se realizeaza chiar in 40-50 de secunde).

Dupa modelare, vasele se lasa la uscat cateva zile, la umbra si apoi se ard in cuptoare speciale, dupa ce au fost in prealabil ornamentate si eventual smaltuite (la blide se smaltuieste numai partea interioara si marginile).

Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret.

Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta.

Toate culorile folosite sunt naturale.
-Rosul se obtine dintr-un pamant bogat in oxid de fier (numit ruseala) Acesta se usuca, se toaca marunt, se rasneste si se inmoaie in apa. Se obtine astfel un lichid vascos care se strecoara prin panza sau sita si rezulta o substanta lucioasa.
-Negrul se obtine si el dintr-un pamant special, gasit in eroziunile de pamant dupa ploi.
-Verdele se obtine din zgura produsa prin arderea in cuptor a sarmei de cupru. Zgura se cojeste, se piseaza, se macina si se amesteca cu huma.
-Albul se obtine din var amestecat cu piatra alba de munte, arsa si pisata.
-Galbenul este obtinut din huma de Medgidia (motiv pentru care se gaseste mai rar), amestecata cu ruseala.

Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Mestesugul olaritului folosea in primul rand in alimentatie, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Vasele smaltuite, bogat ornamentate si frumos colorate se folosesc si in scopuri practice, dar si la decorarea interiorului.

Deosebite sunt obiectele lucrate cu ocazii speciale, cum ar fi marile ulcioarele de nunta intalnite in Oltenia. Acestea folosesc culori vii pe fondul negru al vasului.


:iepuras cu umb :iepuras cu umb :iepuras cu umb




Ceramica neagra de Marginea – mostenire dacica



Pentru iubitorul de istorie si de frumos, urmarirea acestui mestesug in timp si spatiu poate fi o preocupare extraordinar de placuta. Ceramica de culoare neagra este marturie a originii dacice a poporului roman. Ea se mai intalneste astazi numai in atelierele de olarit de la Marginea, jud. Suceava.

Dupa modelare, vasele isi urmeaza drumul vechi de mii de ani: pe vremuri, erau arse in gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu varful in sus. Alaturi era sapata o groapa mai mica, ce comunica printr-un canal cu prima si in care se facea focul, foc ce ducea la colorarea in rosu a vaselor din groapa mare. In acest moment vasele erau acoperite cu un strat gros de lut umed, astupandu-se astfel si canalul dintre cele doua gropi; arderea insa continua, fara oxigen, vasele capatand culoarea cenusie sau neagra.

Tehnica s-a pastrat pana azi, cu ceva schimbari: pamantul este adus de olar de la marginea satului, insa vasele sunt arse acum in cuptoare, inchise si in partea de sus si la gurile de foc. Lemnele de brad stau stiva pe peretii atelierelor. Ca si dacii, mesterul framanta lutul cu mainile goale, dupa ce l-a inmuiat cu apa. Isi alege apoi un bulgare de pamant, il pune pe roata si totul incepe sa se transforme, pana cand in ochiii mesterului se citeste multumirea lucrului bine facut.

Formele vaselor sunt si ele din vremuri stravechi: oala inalta, oala mare cu doua toarte, strachini de diferte dimensiuni, oale cu manusi. Tehnica de decorare este cea traditionala: vasele se lustruiesc cu o piatra speciala, urmele cenusii ramase pe peretii vasului inca nears amestecandu-se cu negrul metalic al acestora.

Acestei tehnici i se adauga folosirea motivelor si ornamentelor geometrice: spirale, linii frante, ramuri de brad.
Asa sunt mesterii pe-aici, pastratori de traditii si iubitori de nou. O mana de oameni ce continua sa invarta roata si sa arda in cuptorul inabusit vase de lut, ca si stramosii lor.

:iepuras cu umb :iepuras cu umb :iepuras cu umb :iepuras cu umb

Impletiturile vegetale - mestesug traditional


Mestesugul impletitului, in special din paie, ca si toate mestesugurile din fibre naturale de altfel este cunoscut inca din Antichitate.
O etapa de inflorire se intalneste in Basarabia intre sec. XIX-XX unde mesteri iscusiti se specializau in a acoperi casele cu paie de secara.

In ziua de azi mesterii care mai practica mestesugul impletitului confectioneaza diverse obiecte decorative, obiecte de uz casnic sau jucarii din paie de secara, ovaz, orz sau grau, acestea fiind materiale 100% naturale.
Desi numarul practicantilor este tot mai mic, cei care impletesc fac acest lucru atat pentru supravietuire ca modalitate de existenta cat si datorita actiunii pozitive a paielor prin proprietatile lor curative demonstrata si de specialisti sau chiar a practicarii propriu-zise a mestesugului.

Alun

In zona Buzaului, impletitul din nuiele de alun sau rachita este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Daca cele mai groase nuiele erau folosite pentru cosuri de porumb sau garduri in jurul curtilor, din nuielele mai subtiri se faceau cosuri pentru caratul fructelor sau a strugurilor. De impletitul cosurilor se ocupa mai mult femeile deoarece se cere migala iar intreaga operatiune necesita parcurgerea mai multor etape.

Intr-o prima faza se procura materia prima care poate fi alunul sau molidul dupa caz. Dupa ce se fierb nuielele pentru o elasticitate si o rezistanta mai mare, se despica cu un obiect taios si se impletesc.

Panusa

Impletiturile din panusa sunt raspandite in Transilvania, cu o traditie adanc inradacinata in judetele Timis, Mures si Brasov.
Cunoscuta in judetul Mures de la jumatatea sec. XX panusa, adica foaia ce inveleste stiuletele de porumb, este folosita pentru diverse obiecte decorative sau de uz casnic cum ar fi: flori, linguri, genti si posete, perne pentru scaune etc.
Astfel de obiecte realizate au devenit repede cunoscute in Romania si in ultima vreme si in Europa Occidentala.

Procedeul de impletire a panusei se aseamana cu cel de impletire a papurei. Impletit propriu-zis este firul rezultat prin rasucirea foilor de porumb. Acestea se alipesc, apoi se introduce foaia urmatoare cu fata subtire inainte, dupa care se continua rasucirea. Rasucirea se face spre partea stanga, iar impletirea spre dreapta. Produsul final poate fi ornamentat dupa cum doreste fiecare mester. Elementele decorative sunt lucrate separat si aplicate la final pe cosuri, posete sau genti.

Papura

Folosita la obiecte a caror uzura si umiditate este mare, papura a fost din cele mai vechi timpuri considerata un material solid si usor de gasit in apropierea asezarilor omenesti cum ar fi balti sau iazuri. Ea poate fi utilizata atat la confectionarea de obiecte de gospodarie cat si pentru realizarea de decoratiuni.

In prezent se utilizeaza 3 metode de impletire a obiectelor din papura.
Cea mai cunoscuta modalitate este impletitul dupa calapod. Prima data se face un model din lemn al obiectului care trebuie realizat. Procesul incepe de la baza calapodului folosind unul, doua sau chiar trei fire rasucite de papura sau fire separate, de o calitate mai buna. Se fac prin metoda calapodului tavite, palarii, cosuri sau cosulete si „tesaturi” pentru imbracarea buteliilor de sticla sau a damingenelor atat pentru protectie cat si pentru un aspect placut.

O alta metoda este impletitul papurei prin utilizarea razboiului vertical de tesut. Se confectioneaza in acest sens rogojinele la care urzeala poate fi din fire de papura rasucita, din canepa sau liber de tei. Batatura insa trebuie sa fie intotdeauna din fire de papura. Sacosele pentru piata specifice zonei basarabene asa numitele “cosolcii” se pot realiza prin aceasta metoda.

A treia metoda este confectionarea articolelor folosind o banda impletita din trei fire de papura. Se pot realiza stergatori, diverse suporturi de forma ovala, rotunda sau patrata. Banda obtinuta se coase utilizand tot fire de papura. Prin aceasta metoda pot fi confectionate chiar si obiecte de incaltaminte traditionala.

Pai

Impletitul in paie este un mestesug aparut in comunitatile de sasi ardeleni. Acestia isi doreau sa utilizeze la maximum ceea ce le permitea natura sa cultive. Mestesugul este realizat de femeile pricepute deoarece presupune indemanare, migala si un dezvoltat simt al esteticului.
Paiele, fragile pe de o parte dar si extrem de rigide, impletite respectand anumite reguli, sunt recoltate in lunile iulie – august cand cerealele ajung la maturitate si la nuanta de un alb – galbui.
Pentru a obtine lungimea maxima ele se taie de la nivelul pamantului dupa care se expun la soare cel mult doua zile ca sa aiba o culoare uniforma. Paiul se taie de la noduri si i se scoate invelisul deoarece este folosit doar miezul. In final se obtin cam 7-8 categorii din paiele prelucrate, pentru fiecare gasindu-se diverse intrebuintari. Dupa ce au fost taiate si curatate se umezesc in vase cu apa pe toata lungimea lor. Astfel pregatite, paiele sunt utilizate la impletitul palariilor de lucru sau de sarbatoare.

:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare



Tesutul – mestesug traditional


Domeniul tesaturilor este alcatuit din cel mai mare numar de piese; dar si de cunostinte cerute celui ce practica acest mestesug. Fragmente de tesaturi au fost descoperite datand inca din epoca bronzului pe teritoriul tarii noastre, mai precis amprente ale acestora au fost gasite pe fundul unor vase din perioada respectiva.

Dar pentru a intelege mai bine misterele acestei vechi indeletniciri, trebuie sa stim cine erau cei ce teseau. Ei bine, acest mestesug a fost practicat de femei. Ele erau cele care cultivau, pe suprafete mici de pamant, inul si canepa. De la semanat si pana la recoltat, tarancile erau cele care ingrijeau aceste culturi.

O alta materie prima este lana, care odata tunsa de pe oi (treaba aflata in principal in sarcina barbatilor, dar la care puteau participa si femeile), era toarsa si apoi colorata, pana se ajungea la firul bun pentru lucrul in razboi. Torsul parului de capra (mai aspru decat cel de oaie) se facea cu o roata speciala, roata si tehnologie care se intalneau in Iran, Turcia, Azerbadjan, Bulgaria si numai in unele sate din sudul Romaniei, ceea ce ne indreptateste sa credem ca mestesugul a fost adus din sudul Dunarii.

Dupa ce materia prima a fost adunata, prelucrarea acesteia era tot sarcina femeilor: lana era pusa in furca si toarsa. In cea mai mare parte a tarii se toarce tinand furca intre genunchi, fixata in brau sau de un scaunel. Din caierul de lana sau de canepa se trage cu mana stanga firul care se rasuceste apoi cu mana dreapta si se invarte pe fus. Grosimea firului si gradul de rasucire este in functie de destinatie.

Firele erau folosite fie in coloritul lor natural, fie vopsite. Cunoscatoarele acestui mestesug erau majoritatea tarancilor din satele romanesti. Culesul plantelor nu insemna numai aprovizionarea cu leacuri naturale, ci si o importanta sursa de inspiratie cromatica. Alegerea si combinarea culorilor presupuneau nu numai pricepere, ci si simt artistic si temeinice cunostinte botanice. Traditiile trecutului ne amintesc de taranii care ieseau singuri sau mai multi laolalta, strabatand pajisti si paduri, pentru a culege plante; era si o zi hotarata pentru aceasta, ziua Sfantului Ion din luna iunie, dar nu numai. Buruienile erau stranse si pentru leacuri, recomandate de medicina traditionala, dar si pentru culori. Cantitatile de plante nu erau totdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, asa ca se strangea o noua recolta. Aceasta vopsire succesiva da de fiecare data alte tonuri firelor. Tesaturile astfel colorate capata un farmec aparte care, rezultat din nuantele sterse ale vopselelor vegetale, caracterizeaza cele mai frumoase dintre scoartele noastre, ca si cele mai valoroase covoare orientale, de pilda.

Pentru colorarea tesaturilor se foloseau: menta, anin, urzica pentru culoarea neagra; coji de zarzar si nuc pentru maron; vine de salcie pentru visiniu inchis; coji de visin si de dud pentru vernil; radacina de paducel pentru albastru inchis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapa pentru galben si crem; crin, pentru violet; sunatoare pentru culoarea nisipului. Prepararea firelor trebuia incheiata la anumite termene, respectate colectiv in sate. Asa ca femeile se adunau si lucrau in claca, fie muncind pentru ele, fie pentru cea in casa careia se adunasera.


:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare



Pictura icoanelor pe sticla


O definitie a icoanei pe sticla spune ca aceasta se lucreaza dupa model (izvod, izvor). Izvodul era scos periodic de vechi mestesugari romani pentru a se executa cateva lucrari si dupa aceea era iar pus la pastrare.
Fara proportii anatomice, dar echilibrate chromatic modelele in circulatie dupa care se lucreaza au o vechime de 200-300 ani.
Pe icoanele de sticla nu se semneaza pentru ca nu sunt originale. Scrisul este chirilic, dar fiind de oamenii de analfabeti (nu toti ucenicii mesterilor stiau sa scrie) s-a denaturant in timp si nu intotdeauna se intelege numele sfantului sau al scenei reprezentate.
Un preot de la Sibiel a adunat icoane pe sticla (lucrari mari de 60/80 cm). "Te apasa cand le vezi. Parca prind viata."
Icoanele pe sticla au aparut pentru prima data in Ardeal (regiuni mai instarita, cu paduri- ca sursa de combustibil pentru fabricile de sticla).
Primele icoane au fost gasite la Nicula langa Cluj, apoi la Sibiel, Fagaras.
Exista cateva elemente tipice unei icoane pe sticla: se deseneaza un personaj sau mai multe, restul spatiului se umple cu chenare de flori, chenare de sfoara rasucita (Nicula), steluta de Fagaras (Tara Oltului), Brasov (Scheii Brasovului). In Moldova icoanele sunt impodobite cu flori mai mari decat oamenii.
In icoanele lucrate dupa tipic nu se foloseste Rotring, ci cu pensule foarte subtiri sau penita. Astfel liniile iesite din pensula ies de diferite grosimi. Inainte pensulele se faceau din par de coada de pisica neagra culese la ora 12 noaptea. S-a incercat si cu par din coada de cal sau de veverita. Pentru luminarea anumitor portiuni se foloseste o dunga alba ce dubleaza dunga neagra.
Culorile se folosesc aproape necombinate, poate doar mai stinse sau mai luminate.
Se cumparau pulberi (oxizi, cristale) ce se sfaramau in mojar si apoi se amestecau cu ulei, galbenus de ou si altele.
Icoanele pe sticla sunt in general caracterizate de numarul mare de personaje (dovada lucrarile complexe unele chiar cu mai mult de 10 scene).
Poate fi un personaj central cum ar fi Maica Domnului ce apare in trei ipostaze: vesela cu Sfantul Prunc, indurerata cu Iisus pe cruce sau la Nasterea Domnului.
Rama se freaca cu lumanare si cu peria pentru a se obtine un luciu de icoana veche.
Un detaliu interesant este faptul ca icoanele pe sticla au un chenar pentru a se sti pana unde se intinde icoana (pentru a nu se crede ca a fost acoperita de rama). Chenarul poate ocolo toata lucrarea sau numai o parte sub foma de bucla sau cupola.

:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare



Arta lemnului – plasticitatea formelor si a figurilor


Creator al unei arte de o mare bogatie si originalitate, poporul roman a faurit valori artistice pline de fantezie in domeniul sculpturii lemnului.
Cu unelte simple ca securea, ferastraul, tesla, horjul, scoaba, cutitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au fost create de-a lungul timpului forme si figuri diferite de la o zona la alta a tarii dar unite toate pe pamant romanesc.
Experienta milenara in arta lemnului a invatat mesterii intrebuintarea adecvata a fiecarei esente lemnoase:
-Bradul si stejarul – la constructii
-Fagul – pentru lazi de zestre
-Cornul si alunul – pentru bate ciobanesti si codiristi de bici
-Frasinul – pentru cadre de usi si ferestre
-Paltinul si teiul – pentru furci de tors, linguri, ploste si casete

:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare



Motive decorative in sculptura in lemn


Mestesugarii romani au simtit intotdeauna nevoia sa infrumuseteze obiectele produse de ei.
Printre acestia se numara si sculptorii in lemn. In arta romaneasca a prelucrarii lemnului, stilul ornamental predominant este cel geometric, dar in decorul obiectelor din lemn sunt raspandite si motivele florale, zoomorfe si antropomorfe.
In diferite regiuni ale tarii, pornind de la stalpii casei, care pot fi stalpi cu mar, stalpi rotunzi, in forma de cruce, stalpi serpuiti s-au diferentiat diferite terminologii decorative: mar, roata, brau, creste in cruci, scara matei, serpi, zimturi, stea, para, chip de om etc...
Aceste forme, generale sau particulare, sunt folosite de toti mesterii populari din Romania chiar si in ziua de astazi.
Ei vor lasa mostenirea stramoseasca catre cei tineri, care v-a fi dusa mai departe, caci, pana la urma, arta traditonala insemna continuitate si evolutie.

:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare

Nunta la romani

Petitul
Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prietenii lui (uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea ragazul de a se pregati in a-si intampina oaspetii. In ziua stabilita purcedeau spre casa fetei, iar la intrare acestia aveau o mica cuvantare, care difera de la zona la zona. Urmeaza apoi momentele cand tatal feciorului sta de vorba cu parintii miresei, discutand diferite aspecte ale viitoarei familii. Uneori hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o formalitate sau o ocazie de a petrece niste clipe minunate. De multe ori urma o mica petrecere, mai ales daca se stabilea ca nunta va vea loc.
Invitatia la nunta
In joia sau sambata de dinaintea nuntii, se merge pe la rude, prieteni si vecini pentru a-I invita. Invitatiile incep cu nasii, mirele si cumnatul care se tin de mana si merg cu plosca cu vin pe la casele oamenilor, adresandu-se ceremonios: “Bine v-am gasit sanatosi!Daca aveti placere, veniti la noi la nunta!”. Daca accepta, oamenii beau din plsoca. Daca nu, nu se ating de aceasta.
Fedelesul
Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de dinaintea nuntii, la care participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti invitati. La inceputul petrecerii, tineri lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta, din materiale puse la dispozitie de miri. Petrecerea nu presupune prea multa mancare (cozonaci) ci mai degraba bautura si dans.
Bradul
In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati impodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt purtati de tineri necasatoriti pana la casa nasului, unde, unul este legat in fata portii. Apoi, alaiul isi continua drumul catre casa miresei, loc in care ramane cel de-al doilea brad. Bradul este simbolul vigorii si al tineretii; impodobirea lui simbolizeaza viata "imbelsugata" a viitoarei familii.
Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre rasarit,numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si flacaul poarta un ulcior (sau o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar tesut in casa, pina la fintina. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare data, impreuna cu mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc, inmuiat in apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la flacai si spor la neveste. Flacaul poate fi altul decit purtatorul bradului si va pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut udatul. Intorsi de la apa, nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe la fiecare si ii prinde in piept floarea de nunta. Aceleasi flori sau cocarde le vor primi nuntasii mirelui, nasii, alti invitati la biserica.
Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un prieten apropiat al mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod simbolic pe ginere. Asezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie sa-l lase pe lautar sa-i ia banii. Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului pentru nunta. Obiceiul se pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica, ultima dintr-un lung sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri sale ca barbat.
Imbracatul miresei
Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta mireasa sa se imbrace, pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege voalul si coronita. Se desfasoara in acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea fetei pentru nunta. In vechime la acest ritual puteau lua parte mai multa lume din partea miresei. Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai bune haine, se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau cantece cu tema despartirii.
Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.
Ruperea turtei
Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse ornamente, comestibile sau nu, diferite impletituri si alte forme. In mod simbolic, turta este rupta deasupra capului miresei si este data spre consum (invitatilor). Se spune ca aduce noroc celor care mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din vremea Romei antice.
Drumul spre biserica
Se parcurge pe jos, in ordinea dictata de rangul fiecarui participant. Structura alaiului este aceeasi in Muntenia, Oltenia si Moldova, particularitatile fiind determinate doar de vestimentatie si insemnele ceremoniale. Inaintea alaiului e purtat bradul, de catre bradasul ales de mire. Cumnatul impreuna cu nasul flancheaza mirele tinandu-l de mana, iar in spatele lor merge mireasa, insotita de domnisoara de onoare si de nasa. Vornicii si drustele merg in spatele miresei, rostesc strigaturi cu privire la “deliciile” burlaciei si ofera bautura trecatorilor, in cinstea mirilor. Urmeaza lautarii, socrii si nuntasii.

Amenajarea bisericii: pe masa pentru cununie se aseaza: cununiile, Evanghelia, sfesnicele, un brau(cu care se leaga mirii si nasii cand ocolesc masa) si doi colaci mari, trimisi de nasa. Pe masa trebuie sa mai existe un castronel cu miere, pentru ca viata tinerilor sa fie dulce ca mierea si o sticla de vin.

Intrarea in biserica: Preotul asteapta alaiul in usa si il invita in “Casa Domnului”. Primii intra nasul si mirele, apoi mireasa si nasa, urmate de cuscri si o parte din nuntasi. Cineva din familia ginerelui asterne un covor sub picioarele mirilor, pe care acestia trebuie sa-si jure credinta.

Masa

Dupa ceremina religioasa, alaiul este intampinat de vornic sau de socrii mari in fata usii localului sau cortului. Apoi, pe o masa se aseaza o galeata cu apa si un buchet de busuioc pentru spalatul nuntasior pe maini-gest de purificare simbolica. In apa se mai pune aghiasma, iar de toarta galetii se leaga, cu un stergar, busuioc si flori. Mireasa inmoaie buchetul in apa si atinge palmele fiecarui nuntas, pentru a le aduce noroc, iar acestia pun cate un ban in apa, in semn de rasplatire. Soacra mare intampina mireasa, o saruta si ii da un castron cu grau din care ea arunca de trei ori peste nuntasi-semn al integrarii in neamul mirelui. Urmeaza trecerea nuntasilor pe sub colac-mirii sau cavalerii de onoare si nasii tin deasupra usii un colac mare, formand un fel de bolta pe sub care trece fiecare nuntas. La final mirii rup colacul in doua si il impart. Se spune ca fata care gusta din “colacul miresei” va avea noroc la maritis.

Intrarea mirilor la masa: vornicul anunta intrarea mirilor si a nasilor in sala, ei fiind ovationati de nuntasi pana se aseaza la masa si se canta “Multi ani traiasca!”. Lumanarile de cununie se aprind si se lasa sa arda toata noaptea.

Deschiderea mesei:
Vornicul ureaza tuturor “Bun venit”, multumindu-le ca au dat curs invitatiei si se inchina un prim pahar in cinstea mirilor, masa fiind “dezlegata”. Petrecerea continua pana dupa miezul noptii, fiecare fel de mancare fiind anuntat de vornic. Miezul noptii, este momentul aducerii tortului, se sting toate luminile, muzica se opreste si se canta “La multi ani!”. Servirea tortului este semn ca urmeaza “strigatul cinstei”-oferirea cadourilor.

Darul

Este unul dintre momentele importante ale nuntii, fiecare invitat contribuind cu o suma la conturarea bugetului noii familii. Nuntasii se aseaza la masa si vornicul spune oratia bauturii. Dupa oratie, doua persoane, cu rol de paharnici, ofera cate un pahar, cu bautura invitatilor. Intre timp, mireasa aduce un stergar nasei si unul nasului si incepe strigarea darului, vornicul trecand pe la fiecare mesean cu un vas, pentru a strange banii. Dupa ce se strang banii, reincepe dansul, pana cand nasa considera ca mirilor le-a venit timpul de culcare si se duce sa astearna patul, invitandu-i la culcare. Inainte de a trece pragul, mireasa se opune, dar e luata pe sus de catre mire. Cu aceasta secventa se incheie masa.
Furatul miresei
Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii. Astfel se explica pastrarea acestui obicei a le carei origini sunt neclare. Se presupune ca mirele nu trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti profita de neatentia mirelui si fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau sa o rascumpere. In unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe jos, ea trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul, daca a fost furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati. De multe ori, spre hazul invitatilor mirele este pus sa indeplineasca anumite sarcini.
Aruncatul buchetului
Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va marita prima. Alte traditii spun ca se va marita in acelasi an.
Scosul valului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune o esarfa (batic), simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necasatorite, care se spune ca va fi urmatorea care se va casatori.

BOTEZUL

Semnificatia momentelor botezului


In timpul savarsirii aceste Sfintei Taine sunt anuminte momente-cheie pe care unii dintre noi nu le observam asa cum trebuie pentru ca nu stim ce inseamna exact.

Stim cu totii ca ne botezam pentru a ni se ierta pacatele, copiilor mici-pacatul stramosesc iar adultilor si pacatele pe care le-a savarsit pana in momentul botezului.

Prima data se rosteste Crezul, apoi se aprind lumanarile ca simbol al credintei aprinse in inima celui botezat si care trebuie sa arda toata viata.

Se mai aprind trei lumanari in fata cristelnitei, ca simbol al Sfintei Treimi.

Dupa ce apa din cristelnita est sfintita de catre preot, copilul sau omul adult se unge cu untdelemn, ca simbol al milei lui Dumnezeu.

Scufundarea omului in apa reprezinta cufundarea omului vechi si ridicarea- nasterea omului nou prin puterea Duhului Sfant.

Noului botezat i se da haine albe, semn al curateniei sufletesti. In trecut, aceste haine erau purtate mai multe zile de catre cei botezati.

Urmatoarea taina este cea a mirungerii, nu cu undelemn ci cu mir, sfintit de Patriarhul tarii in Joia Mare.

Se pune cruciulita la gatul celui botezat pentru a-l ajuta in lupta cu raul.

Se inconjura de trei ori masa in numele Sfintei Treimi. Cercul simbolizeaza legatura cu aceasta, care trebuie sa fie continua si unita.

Spalarea cu buretele este simbolul iertarii pacatelor, iar tunderea se face pentru a simboliza supunerea omului botezat legilor lui Dumnezeu.


Botezul la ortodocsi


Botezul (in greaca “baptizein”-a se cufunda) este prima taina sfanta din cele sapte care exista (taina sfantului botez, taina sfantului mir, taina sfintei impartasanii, taina spovedaniei, hirotoniei, nunta si taina sfantului maslu). Este poarta pe care se intra in viata de crestin.

Primul botez a fost cel al lui Ioan in raul Iordan. El si-a marturisit pacatele si s-a pocait pentru ele. A primit apoi numele de Ioan Botezatorul.

Iisus Hristos a fos botezat de Ioan Botezatorul, iar atunci cerurile s-au deschis si Duhul Sfant a coborat din cer sub forma unui porumbel alb. Tot Ioan a botezat si o parte a apostolilor.

Taina botezului are o dubla semnificatie: este o marturisire a credintei in Dumnezeu dar si o acceptare a suferintelor lui Iisus Hristos si o partasire cu acestea. In primele secole ale crestinismului oamenii se botezau numai in noaptea de Inviere.

Botezul se poate savarsi atunci cand omul se naste, in primele zile, sau atunci cand este adult. Este o diferenta semnificativa intre aceste doua tipuri.

La nastere, copilul nu are pacate savarsite de el insusi; insa se boteaza pentru a primi iertarea pacatului stramosesc. In acesta situatie, botezul este un ritual de initiere, impreuna cu alte doua taine. Dupa botez, se face mirungerea cu sfantul mir, iar apoi este dus in fata altarului pentru sfanta taina a impartasaniei. Astfel, copilul este pregatit sa intre in Biserica lui Dumnezeu si sa-si inceapa viata crestina.

Botezul adultilor presupune o marturisire a pacatelor si apoi cainta pentru ele. Astfel, omului ii sunt iertate pacatului si acesta este pregatit sa-l accepte pe Dumnezeu in suflet si sa inceapa o viata noua.

Partea fizica a botezului presupune scufundarea de trei ori a trupului in apa sfintita rostindu-se in acelasi timp cuvntele “Se boteazã robul lui Dumnezeu …. In numele Tatãlui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.


Momentele slujbei Botezului


Lepadarile: Fiind de faþã la botez, naºii se leapãdã în locul pruncului, ce se boteazã, de stãpînirea satanei (prin întreita lepãdare ºi suflare cãtre asfinþit, partea unde apune soarele, deci spre locul î ntunerecului) ºi apoi, întorcîndu-se cu faþa spre rãsãrit, locul luminii, fãgãduiesc cã cel ce se boteazã se uneºte cu Hristos ºi va trãi împreunã cu El.

Rostirea Crezului: Dacã se boteazã un om vîrstnic, atunci el singur mãrturiseºte credinþa, citind “Crezul” sau repetînd cuvintele “Crezului” dupã preot sau dascãl. Pentru un nou-nascut nasul este cel care spune Crezul.

Aprinderea lumînãrilor la botez. Dupã citirea “Crezului”, preotul îmbracã felonul (veºmîntul mare) ºi începe însãºi taina botezului. Dupã ce dã binecuvîntare º sfinþeºte apa, preotul dã naºilor lumînãri aprinse ºi împodobite. De asemenea se aprind trei lumînãri ºi în faþa vasului cu apa pregãtitã pentru botez.

Rugaciuni pentru cel ce se boteaza
Punerea uleiului sfintit in apa de Botez
Ungerea viitorului botezat cu ulei sfintit
Scufundarea de trei ori in apa sfintita
Cel botezat este imbracat in haina curata

Preotul se spala pe maini si dupa alte cateva rugaciuni va unge botezatul cu Sfantul Mir- Pecetea Duhului Sfant. Mirul folosit pentru ungerea pruncului inchipuieste milostivirea lui Dumnezeu pentru om.
Dupa aceasta preotul impreuna cu nasul si cu pruncul inconjoara cristelnita si analogul, cadind si cantand de trei ori: “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Aliluia.”
Se citeste din Apostol si dupa aceea Sfanta Evanghelie
Se spun rugaciuni pentru cel botezat

Dupa aceasta luand preotul fasa pruncului, uda amandoua capetele si stropeste fata lui, zicand: “Indreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”

Apoi luand un burete nou, udat in apa, preotul sterge pe prunc pe toate partile pe unde l-a miruit, zicand: ”Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”

Preotul spune rugaciunile la tunderea botezatului, il tunde in semnul c rucii, iar parul taiat va fi pus in vasul de Botez. Tunderea parului noului botezat in chipul crucii simbolizeaza lepadarea omului vechi si cresterea lui duh ovniceasca in Iisus Hristos, la o viata noua, sfanta.

In incheierea slujbei de Botez se fac ultimele rugaciuni pentru cel botezat si pentru nasii acestuia.


Slujba de punere a numelui


Alegerea numelui celui nou-nascut cade in sarcina parintilor, care cu binecuvantarea preotului, hotarasc de comun acord care sfant sa-i poarte de grija de-a lungul vietii si pana la Judecata de Apoi cand va sta in fata lui Dumnezeu. În acest scop preotul este poftit acasã, la lehuzã, unde-i citeºte rugãciunea la naºtere, apoi rugãciunea punerii numelui pruncului ºi-n sfîrºit, sfinþeºte apa, din care gustã lehuza ºi cei din casã ºi se stropeºte casa, sau vine moaºa la preotul ca sã-i citeascã rugãciunile cuvenite.

Numele copilului este consfintit in clipa botezului, cand se scufunda in apa sfintita inainte, nefiind schimbat decat in caz de trecere la monahism.

Numele sunt date din calendarul crestin ortodox si se da un singur nume de sfant (apostol, mucenic sau cuvios).

Trebuie evitat sa se puna copilului un nume crestin ortodox si un nume necrestin. In acest caz, in biserica, i se va pomeni numai numele din calendar.

Traditia spune ca numele copilului trebuie pus in ziua a opta de la nastere, datina mostenita din Legea Veche.

Crestinii au pastrat-o pentru ca si Mantuitorul a fost taiat imprejur si i s-a pus numele de Iisus in a opta zi (Luca 2, 21).

Preotul vine la casa unde este nou-nascut si rosteste o rugaciune de punere a numelui. Pruncul este binecuvantat, facandu-i-se semnul crucii pe frunte, pe buze si pe piept: pe frunte pentru ganduri curate si luminarea mintii, pe buze pentru vorbe de duh crestinesti, si pe piept pentru ca inima sa-i fie ferita de poftele cele trupesti.

In ultima vreme aceasta rugaciune se punere a numelui se mai practica si in aceeasi zi cu botezul.

Oricum, in aceeasi zi cu botezul sau imendiat dupa nastere, rolul sau este acelasi: ca sfantul al carui nume il poarta sa se roage lui Dumnezeu pentru el sa-l fereasca de rele in toate zilele vietii sale.

Stiati ca
In unele zone ale tarii copiii au numele: bunicului/bunicii din partea tatalui(obicei intalnit si la greci), nasului sau nasei(sau macar un nume pus de acestia), sau a tatalui(daca era fata se folosea varianta feminina a numelui).


Cine are dreptul de a boteza


Taina sfantului botez, ca si celelalte taine si slujbe bisericesti, le poate savarsi numai preotul, sfintit si randuit dupa toata legea (adica dupa sfintele canoane). Numai in caz de primejdie de moarte, in lipsa preotului, poate sa boteze si un crestin care n-are darul preotiei, fie barbat, fie femeie. Se cere numai ca cel care boteaza in asemenea imprejurari neobisnuite sa fie el insusi crestin adevarat, care nu se afla sub oprirea arhiereasca sau preoteasca, adica sa nu fie un ratacit de la credinta. Apoi se cere ca cel care boteaza sa scufunde sau daca nu se poate, cel putin sa stropeasca pe cel ce se boteaza cu apa, zicand aceste cuvinte sfinte, poruncite de Mantuitorul Iisus Hristos: “boteaza-se robul (sau roaba) lui Dumnezeu (cutare), in numele Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin”.

Mai ales moasele trebuie sa stie bine acest lucru si cand li se intampla sa boteze, sa faca toate dupa randuiala, pentru ca botezul savarsit astfel sa aiba puterea trebuitoare.

Daca cel botezat, in lipsa preotului, nu moare indata dupa botez, atunci se cade sa fie adus cat mai curand la preotul locului, spre a fi si miruit, adica uns cu sfantul mir, dupa randuiala Bisericii noastre, ceea ce poate face numai arhiereul sau preotul.

Daca un copil moare nebotezat, nu poate fi inmormantat cu preot, ci fara nici o randuiala crestineasca, intr-un colt aparte a cimitirului.

Insa daca acest lucru se antampla din pricina nepasarii parintilor sau a celor care trebuie sa se ingrijeasca ca pruncul sa fie botezat la vreme, atunci vina mare cade asupra lor si trebuie indata sa se marturiseasca si sa implineasca canonul ce le va randui preotul.

Si aceasta pentru ca Hristos cheama mai intai pe copilasi sa intre in amparatia lui Dumnezeu, zicand: “Lasati pruncii sa vie la Mine si nu-i impiedecati, caci a unora ca acestora este imparatia lui Dumnezeu” (Luc. 18,16).

Sa se stie ca pruncii nascuti morti, deci fara suflet, nu pot fi nici botezati, nici ingropati cu rugaciuni crestinesti, nici pomeniti impreuna cu adormitii intru Domnul.



Cine poate fi nas?


Parintii copilului trebuie sa aleaga nasi vrednici, ca sa fie martori si chezasi destoinici, si mai tarziu sa dea pilda si indrumari frumoase finului sau finei lor.

De aceea, nasii trebuie sa fie oameni credinciosi, sa cunoasca si sa iubeasca sfanta noastra lege ortodoxa si sa aiba viata curata.

Caci altmintrele, ce chezasie vor da pentru pruncul ce se boteaza? Si cum vor da seama inaintea Dreptului Judecator pentru indatoririle ce au luat asupra lor?

Astfel de nasi trebuie sa caute parintii copilului nou nascut si sa nu aleaga numai pe cei mai cu stare si cu trecere.

Iar crestinul, daca nu este sub oprirea preotului, nu are voie sa se lepede de a fi nas la botez, atunci cand este poftit la aceasta.

Mai ales e pacat mare a se lepada atunci cand esti chemat sa botezi la un om sarac si neinsemnat.


Alegerea nasilor


Nasii de botez se alegeau de obicei din familie. In sat existau de obicei doua, trei familii care cununau si botezau tinerii si copiii din tot satul. De obicei nasii se mosteneau.

Nasii se schimbau doar in cazul in care copii botezati de acestia mureau, astfel pentru ceilalti copii care se nasteau se alegeau alti nasi deoarece se considera ca nasii vechi au ghinion sau nu au mana buna la copii.

Nasii se mai schimba in cazul in care unul dintre nasi moare. In acest caz ramane sa boteze celalat nas ramas in viata alaturi de o ruda sau un vecin apropiat care sa ia locul nasului decedat.

Nasii de cununie erau obligati sa boteze numai primul copil, iar pe ceilalati care se nasteau dupa ii botezau numai daca vroiau sau daca isi permiteau din punct de vedere financiar.

Cumetrii sunt nasii luati de cineva in cazul in care se renunta la nasii care au botezat primii copii.

Moasa nasa copilului se alegea moasa ca nasa in cazul in care copilul se nastea foarte slab, sau nu avea sanse prea mari de supravietuire, acesta era botezat de urgenta de catre moasa, astfel incat copilul sa nu moara nebotezat caci ajungea strigoi. Copiii care mor nebotezati ajung in iad, iar cei care apuca sa fie botezati devin ingeri. unde?

Nasul din drum poate fi oricine din familie, sau orice vecin care se nimereste in caz de urgenta, cand copilul este bolnav si trebuie botezat cat mai repede sau cand se supara nasul.



Indatoririle nasilor


Nasii au obligatia de a pregati copilul pentru botez. In cazul in care copilul murea, nasii se ocupau de inmormantare. Copiii bolnavi erau botezati chiar si la o saptamana. In mod normal botezul se facea la 6 saptamani. unde?

Moasa impreuna cu nasa duc copilul la botez. Se considera ca moasa il aduce pagan, iar nasa il scotea crestin.

Nasii aduc daruri la botez.Pe vremuri se aduceau lumanarile, un rand de haine, camasuta alba si fase. Nasii aveau obligatia sa cumpere lumina de botez, un metru de panza in care se infasa copilul la botez.

Baietilor, nasii le dadeau cate un colac in fiecare an de Craciun, pana se insurau, apoi tinerii le aduceau nasilor colaci. Fetelor li se dadea numai hainele de botez. Acum fetelor li se dau si cercei la botez.

Nasii platesc preotul. Nasii mai aduceau o bucata de panza de doi metri, un canceu de sticla cu un fir de busuioc pentru aghiazma, o bucata de fasa cu care se leaga copilul si o lumanare. Nasii aduc bautaura pentru masa de dupa botez. Astazi se dau si bani la botezul copiilor. Pe vremuri nasii mai dadeau si cate un animal de curte la botezul copilului: un purcel, un miel sau un vitel. Nasii mai fac cadouri copiilor si la sarbatorile mari. Nasii reprezinta parintii spirituali ai copiilor si ai tinerilor casatoriti. Ei ajuta parintii copiilor cu bani, se implica in educatia acestora, se intereseaza de sanatatea lor, de buna lor crestere. De asemenea ii ajuta cu sfaturi atat pe parinti cat si pe copii.

Dupa ce finul sau fina lor va creste, nasii sunt datori, impreuna cu parintii copilului, sa-l deprinda sa-si faca cruce, sa-l învete rugaciunile si sa-i dea mereu sfaturi si îndrumari bune, si anume: cum sa-si cinsteasca parintii, cum sa se poarte crestineste, cum sa îndeplineasca poruncile dumnezeiesti, cum sa iubeasca Biserica si Patria.

Stiati ca...

1. Copiii nasilor si cei ai finilor erau considerati frati, iar casatoria dintre acestia era interzisa.
2. Cei care traiesc fara cununie bisericeasca, cei îndepartati de la sf. Impartasanie, cu puterea arhiereului sau preotului, cei care nu împlinesc poruncile Bisericii, — nu pot fi chemati ca nasi la botez.



Petrecerea de dupa botez


Pe vremuri la petrecerea de dupa botez erau invitati doar nasii, rudele apropiate si cativa vecini. Botezul se facea duminica, iar petrecerea se facea seara.

Cand ajunge acasa, nou-nascutul este pus in pragul casei, iar nasa ii zice mamei inainte ca aceasta sa-l ia de jos: „Pagan mi l-ai dat, crestin ti l-am adus”.

Dupa aceea, oamenii puneau o masa nasilor si rudelor insa preparatele erau simple. De obicei se taia o gaina si se pregatea din ea tocana, supa cu taitei. De multe ori in familiile cele mai simple dupa botez tinerii parinti veneau acasa cu nasii si ii serveau cu placinte si cate o cana de vin.

Astazi la petrecerea de dupa botez se invita multe persoane, afara de nasi si de rude se invita si prieteni, se ajunge chiar si la 50 -100 de familii invitate. Inainte nu se faceau invitatii la petrecerea de dupa botez, venea cine dorea si aduceau cu ei si mancare. Astfel femeile aduceau blidele cu mancare iar barbatii bautura. La petrecere se aduce si muzica. Astazi petrecerea de botez se face si cu dar. Fie se dau bani, fie se fac cadouri copilului.



Daruri de botez


Dupa ce s-a nascut copilul, nu se vine cu daruri. De fapt, doar apropiatii vin sa vada copii, cu conditia ca femeile sa fie curate.

Ei aduc mancare deoarece lauza nu are voie sa gateasca timp de sase saptamani. In unele parti se mai obisnuieste sa se lase banuti pe pieptul copilului, ca sa aibe noroc; sau in scutecul sau ca sa aiba somn.

Dupa botez, adica dupa sase saptamani, se aduc daruri copilului, in general se dau hainute.

Nasii cumpara trusoul, costumase, paturica, daca este fata, se cumpara cercei etc. Pe langa daruri se obisnuieste sa se lase si bani.

In zonele rurale, se mai daruieste copilului si un vitel, un miel, o pasare etc.



Scalda dupa botez


A doua zi dupa botez se face “scalda copilului” sau “scoaterea din mir al copilului”. Acest obicei se face de catre moasa, nasa si mama impreuna cu mai multe femei: rude, vecine, prietene.

Aceasta baie este foarte importanta pentru copil, fiind plina de semnificatie. Apa trebuie sa fie neinceputa, scoasa la rasaritul soarelui. In apa se mai pun:
- flori-ca sa fie copilul frumos,
- bani-ca sa aiba,
- apa sfintita, ca sa fie copilul curat ca aceasta
- ou- ca sa fie sanatos si plin ca oul (care trebuie sa ramana intreg, mama copilului urmand sa-l puna in apa de baie din ziua urmatoare)
-pietre-ca sa fie puternic
-seminte (grau, porumb, etc.)-ca sa fie norocos la cereale
- par de vita, de cal
-lana-ca sa aiba parte de acestea
-busuioc-sa miroasa frumos
-miere-sa fie dulce
-lapte-ca sa fie proaspat
-picatura din lumanarea de la botez
-potcoava gasita
-inel-sa aibe parul cret
-muguri de pomi
-grau - sa fie cinstit
-marar - sa fie placut ca mararul in bucate
- menta si romanita - sa creasca usor si sa fie sanatos
-floare de mac - ca sa doarma bine
-seminte de canepa - ca sa creasca repede
-pene - ca sa fie usor ca pana
-bani si bijuterii - ca in viata, copilul sa aiba noroc si parte de avere

Nasa mai pune bani si sub copaie. Dupa ce s-a scaldat copilul, apa se arunca inaintea soarelui sau la radacina unui copac roditor, peste flori, pe un loc curat sau intr-o apa curgatoare. Astfel copilul va fi curat toata viata.
Banii sunt luati de catre moasa sau sunt dati altor copii. Apoi se sta la masa, unde invitatele aduc ce vor si ce pot copilului; in special hainute pentru cel mic.
La sfarsit tatal o conduce pe nasa acasa si ii da un plocon. Se obisnuieste sa se dea o pasare, un vitel, un miel etc.


Ursitoarele


Dupa nastere, in traditia populara, fiecare copil isi primeste destinul de la ursioare. Ele sunt fiinte magice, surori cu ielele pe care nimeni nu le-a vazut si prea putini le-au auzit. Un lucru e sigur – ceea ce sortesc ele, intotdeauna se indeplineste.

Cat e tara de mare tot atat de multe povesti sunt. Parerile sunt impartite de la o zona la alta.

In Moldova unii oameni spun ca sunt trei ursitoare, altii sapte, altii noua sau doisprezece, in Transilvania s-ar auzi de trei, sapte, noua sau unsprezece ursitoare sau uratori, urzatori. Cei din Oltenia sunt mai precisi, ei cred ca sunt trei ursitoare sau zane, toate femei, una mica, alta mijlocie si una mare. Dar nimeni nu poate fi foarte sigur deoarece nu au fost vazute.

Ele vin noaptea, in camera copilului si a mamei sau la fereastra. Unii spun ca ar veni in prima zi, altii in a treia zi iar altii estimeaza ca in prima saptamana de la nastere.

Pentru a ursi de bine, se pune o masa bogata. In Moldova se pune paine, apa, faina, castron de pamant cu malai, grau, busuioc, zahar, sare, ulei, dulceata, mancare, creion, carte, bani. In Transilvania se pune apa, vin, rachiu, prajituri, seminte,ceapa, paine, colaci, bani, creion, carte etc.

Oltenii gazduiesc cel mai bine pe ursitoare. Asaza la fereastra o masa rotunda cu trei picioare; trei scaune, trei farfurii cu tot atatea linguri si trei pahare cu apa rece neinceputa. In mijloc se asaza o azima unsa cu miere si care are incriptionate trei cruci, facuta de o fetita curata. Pe masa se mai pun trei cepe, bususoic, sare, zahar, vin, tuica, panza, carte, paine, bani, stergar, lana, etc. Sub masa se pune e galeata cu apa neinceputa pentru ca a doua zi sa scalde copilul in ea.

Ursitoarele vin la ora 12. Ursitoarea mare spune de ce are parte omul, daca e vesel, are viata lunga etc; ursitoarea mijlocie (Moartea) urseste de rau iar cea mica (Soarta) – tot ce e bun s-ajunga copilul.

In noaptea cu pricina in camera doarme mama cu copilul si moasa. Usa se lasa descuiata pentru ursitoare altfel de infurie si ursesc de rau. Toti se culca pe mana dreapta, pentru a-si aminti ceea ce au visat. Visul mamei este foarte important deoarece intotdeauna se adevereste. Dimineata, azima este rupta in trei bucati, care se dau la trei copii sanatosi si au parintii in viata. Restul se dau de pomana. Banii sunt luati de catre moasa. Aceste traditii se tineau cu sfintenie in trecut. Astazi, astfel ritualuri se mai intalnesc in unele parti ale tarii. Unele femei organizeaza masa ursitoarelor la spital – la fereastra camerei, sau acasa dupa ce se intorc.



Taierea motului


Obicei respectat din mosi stramosi, taierea motului se practica pe toate meleagurile tarii noastre, diferentele de la zona la zona fiind foarte mici.

Se practica la un an de la nasterea copilului in mod obisnuit, dar si la trei ani sau chiar la cinci, obligatoriu insa in an cu numar fara sot.

Motul se taie baietilor, iar la fete rareori, cum doresc parintii deoarece asta implica cel putin o masa de pranz, dupa cat de instarita este familia. In unele zone ale tarii deasupra capului fetitelor se rupe turta.

Se obisnuieste insa sa se dea o petrecere la care sunt invitati pe langa nasii copilului si rude si vecinii sau cei apropiati, intocmai ca la botez cu bucate alese cum sunt supa, fruptura, cozonacul.

In unele locuri se mai practica taiatul motului acasa la nas, caruia i se aduce asa-numitul „plocon”, un dar constand dintr-un vitel, o oaie sau pasari.

Nasul trebuie sa dea copilului cadou ori un animal ori bani sau ambele.

Copilul, imbracat in haine primite cadou de la nas, este pus pe o perna care se daruieste mai apoi de mama nasei ori pe o galeata cu apa pe care se pun trei colaci mari.

Ca sa nu se imbolnaveasca se zice ca cel mic trebuie legat la ochi ca sa nu vada cand i se taie motul.

De funda cu care este legat la ochi se prinde la capat un banut pentru noroc.

Se zice ca pana la taiatul motului nu se ia deloc din parul copilului care in acea zi este impletit cu funda albastra la baiat si rosie la fata.

Cu o foarfeca sau un briceag nasul taie motul si intreaba: „De ce ti-e motul, finule?” la care cei de fata raspund: „De noroc si sanatate si de o oaie cu lapte”.

Motul taiat se pastreaza ca amintire laolalta cu lumanarea de la botez si se arata copilului cand acesta implineste sapte ani dupa care se ingroapa la radacina unui pom fructifer. Unii parinti prefera sa pastreze motul taiat in forma de cruce pe un banut cu o picatura de ceara.

Sau se mai obisnuieste ca motul sa fie ingropat in ziua taierii motului intr-un lan de grau, ca parul celui mic sa fie bogat.

Un alt obicei la taierea motului este sa se puna diferite obiecte pe o tava in fata copilului, cum ar fi: carte, creion, paine, carbune, cosmetice, lana si pamant si este lasat sa aleaga de trei ori cate un obiect. Ce va alege arata la ce va avea noroc in viata.

Indiferent de zona si de varietatea obiceiurilor, esenta e aceeasi. Taierea motului este un prilej de bucurie si veselie pentru familia celui mic, pentru parintii spirituali ai copilului adica nasii si pentru toti cei apropiati acestora.


:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare

Obiceiuri si sarbatori romanesti
Babele
Babele vestesc si ele venirea primaverii, se spune ca in aceste zile Baba Dochia, cea care aduce iarna incepe sa-si dea jos cele 9 cojoace, cate unul in fiecare zi si astfel in fiecare si afara se face putin mai cald, iarna lasand loc primaverii sa vina.
Babele reprezinta o traditie pur romaneasca, de pe 1 pana pe 9 martie fiecare isi alege o zi, sau mai bine zis o baba, asa cum va fi vremea in asa zi asa este si firea omului respectiv spun unii batrani, altii spun ca asa cum este vremea in acea zi asa va fi si urmatorul an pentru omul respectiv. Adica, daca vremea este frumoasa si soarele straluceste acel om este voios si bun la suflet sau ii va merge bine tot anul urmator, daca in schimb este intunecat atunci acela nu este un om bun la suflet si este cam suparacios. Tot in traditia romaneasca se spune ca daca ninge sau ploua in acea zi este semn de bogatie.
Traditia este atat de veche incat adevaratele ei origini nici nu se mai cunosc, la fel cum se intampla si cu interpretarea zilelor pentru care ezista mai multe variante la fel se intampla si cu alegerea babelor ; o metoda este aceea de a-ti alege o zi oarecare intre 1 si noa martie, o alta metoda este de a-ti alege baba in functie de ziua de nastere, daca ziua se afla intre 1 si 9 ale oricarei luni atunci si baba va fi in ziua respectiva, de exemplu daca este cineva nascut pe 6 august baba lui va fi pe 6 martie ; daca data nasterii este formata din doua cifre atunci se procedeaza astfel : de exemplu cineva este nascut pe17 decembrie, ziua in care ii pica baba se calculeaza astfel 1 + 7= 8, deci baba este pe 8 martie.

Craciunul
La romani, sarbatorile de iarna, indeosebi cele de Craciun sunt adevarate sarbatori de suflet. Amintirile copilariei ce ne revin puternic in minte si suflet, zapezile bogate si prevestitoare de rod imbelsugat, colindele si clinchetele de clopotei, mirosul proaspat de brad, dar si de cozonaci, nerabdarea asteptarii darurilor sub pomul de iarna, toate creeaza in sanul familiei o atmosfera de basm, liniste sufleteasca si iubire.
De la Sfantul Nicolae si pana la Sfantul Ion, romanii se simt in sarbatori. Cel mai asteptat este insa, Craciunul, considerat ca sarbatoare a nasterii Domnului. Oamenii au cultivat-o de-a lungul timpului, creand traditii si obiceiuri adaptate culturii lor specifice.
Craciunul mai este numit si sarbatoarea familiei; este ocazia cand toti se reunesc, parinti, copii, nepoti isi fac daruri, se bucura de clipele petrecute impreuna in jurul mesei, cu credinta ca prin cinstirea cum se cuvine a sarbatorilor vor avea un an mai bogat.
La sate, indeosebi sunt pastrate mult mai bine datinile acestei perioade a anului. Una dintre cele mai raspandite datini la romani este colindatul, un ritual compus din texte ceremoniale, dansuri si gesturi. Astfel in ajunul Craciunului, cete de colindatori, costumate traditional, ureaza pe la casele gospodarilor pentru sanatate, fericire si prosperitate, implinirea dorintelor in noul an.
Pe langa colindele religioase exista vechi colinde laice cum sunt: Capra, Ursul, Cocostarcul, Caiutii. Acestea sunt in fapt, jocuri cu masti si costumatii speciale confectionate de mesteri locali si care ironizeaza personajele negative ale lumii satului. Colindatorii sunt asteptati in casele lucind de curatenie si frumos impodobite si sunt rasplatiti de gospodari cu covrigi, fructe, nuci, colacei sau chiar bani. Cei adulti sunt invitati la o tuica fiarta, vin si cozonac. Se aud deasemeni colinde precum: Steaua sus rasare, Buna dimineata la Mos Ajun, O ce veste minunata.
In noaptea de trecere spre noul an auzim uratul cunoscut sub numele de Plugusor, obicei legat de speranta fertilitatii:
Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim infloriti
Ca merii,
Ca perii,
In mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.

Mos Craciun
Povestea lui Mos Craciun cunoaste mai multe variante. Noi o vom imbratisa pe aceea care vorbeste despre un mos simpatic, jovial, cu barba mare, venit de la Polul Nord, pe o sanie trasa de reni, in care are un sac imens cu jucarii. Mos Craciun are o lista in care sunt trecuti copiii cuminti si copiii neascultatori si aduce daruri pentru cei care merita, intra pe horn si le aseaza sub pomul de Craciun. Copiii, care de multe ori ii scriu din timp mosului ce ar dori sa primeasca, se pregatesc nerabdatori cu poezii si cantecele, pe care cu emotie, le vor prezenta langa bradul impodobit inca din ajunul Craciunului.
Mitul lui Mos Craciun va fi mai tarziu cu grija spulberat de parinte, la un moment bine ales. Dezamagirea aducerii la realitate este compensata de simtamantul ca el, copilul, a ajuns deja un om mare, important. Dar tristetea ramane tot tristete si Mos Craciun va fi in continuare asteptat de noi toti.

Floriile. Duminica Floriilor. Sarbatoarea de Florii
Duminica Floriilor sau Floriile se sarbatoreste in ultima duminica dinaintea Pastelui. Ea serbeaza sfarsitul postului dar si reinvierea naturii.
De Florii, oamenii merg la biserica pentru a sfinti crengute de salcie pe care le pun la geamuri, la usi sau la porti. In unele parti ale tarii, locuitorii de la sate se incing cu ramurile de salcie peste mijloc. Credinta spune ca acest ritual ii apara de boli si ii face mai robusti. De asemenea, apara casa de rele si o protejeaza de evenimente neplacute. In Duminica Floriilor, gospodinele merg la biserica si curata mormintele stramosilor, agatand de cruci ramurele de salcie.
Tot de Florii, se agata intr-un pom inflorit jnurul de martisor, si alatuturi de jnurul de martisor se agata haine si zestrea fetelor de maritat. Fiind o sarbatoare care marcheaza reinvierea naturii, sensul ei este atribuit si elementelor din viata cotidiana. In unele zone, fetele pun in noaptea de Florii busuioc sub perna, spre a deveni mai frumoase si mai sanatoase, mai dorite de carte flacai, pentru a se putea marita in acel an. In Muntenia, oamenii nu se spala pe cap deoarece exista crezul ca daca faci asta in Duminica Floriilor, in care toti pomii infloresc, vei albi precum coroanele albe ale copacilor.
Din punct de vedere religios, Floriile marcheaza Intrarea in Ierusalin a Mantuitorului. In aceasta zi este dezlegarea la peste.
O alta credinta specifica Duminicii Floriilor, spune ca asa cum este vremea in ziua de Florii, asa va fi si in ziua de Paste

Sfantul Andrei
Pentru romani ziua de 30 noiembrie reprezinta o sarbatoare crestina importanta. Sfantul Andrei este apostolul care a crestinizat primul meleagurile noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.
Pe langa traditiile de natura religioasa exista si traditii si credinte desprinse din vechi sarbatori ale tracilor, romanilor si dacilor.
Intalnim credinte si obiceiuri legate de protectia oamenilor, a animalelor si gospodariilor. Toate sunt puse sub obladuirea acestui sfant
Se spune ca in acesta zi nu se matura, nu se arunca nimic din casa, altfel lupii iti vor manca vitele. Se mai spune ca in aceasta noapte lupii se aduna si pot vorbi, dar cei ce-i aud pot muri.
De "Andreiu' cap de iarna" se spune deasemeni ca umbla strigoii si fura mana vacilor si mintile oamenilor, intra in case si la animale. De aceea tocurile usilor si ferestrelor, la case, soproane, cotete trebuiesc unse cu usturoi pisat.
Exista si obiceiuri pentru fetele de maritat:
Legat de maritis si vise premonitorii, in noaptea sfantului Andrei fetele isi pun la cap 41 boabe de grau si daca viseaza ca cineva le ia atunci sigur se vor marita. Alte credinte intalnite: fetele fura faina din lada morii, fac placinte cu sare, pun pieptanele sub perna etc. Graul incoltit in vase mici de pamant sau crengutele de visin care vor inflori pana la Craciun le arata cat noroc si sanatate vor avea si daca livada si campul vor avea rod.
Usturoiul ,considerat ca remediu terapeutic daca e purtat la brau aduce petitori.
Chipul viitorului sot e cautat in forma luata de plumbul sau cositorul topit si turnat in apa, sau in fata oglinzii marginite de doua lumanari, sau in vis cu busuioc sub perna.
Toate acestea nu au valente religioase dar sunt perpetuate prin oameni de-a lungul timpului.
Se spune ca cei care poarta numele Andrei sunt inteligenti, judeca bine in afaceri, sunt stabili si responsabili. Familia inseamna mult pentru ei, dorindu-si un camin linistit si armonios, alaturi de cei dragi si de prieteni.
Mos Nicolae
Despre Sfantul Nicolae, sarbatorit in ziua de 6 decembrie, se spune ca a fost educat de mic intr-un spirit profund crestin, iar mai tarziu, ramas cu o oarece mostenire, el continua sa traiasca ingrijind de cei necajiti, dedicandu-si viata celor saraci, facand daruri si donatii. Este considerat protectorul marinarilor, al vaselor plecate in larg si al multor altor vitregiti ai sortii.
Iarna, se spune in popor, ca incepe de Sfantul Nicolae, cand mosul isi scutura barba alba.
De ziua lui se fac vraji, farmece si preziceri despre cum va fi vremea in anul urmator; se pun crengute de pomi fructiferi in apa si daca acestea vor inflori de Anul Nou, se spune ca livezile vor avea rod bogat.
In tara noastra Sfantul Nicolae este cunoscut ca Mos Nicolae.
Cea mai cunoscuta poveste despre el este cea legata de modul in care a ajutat trei fete harnice, dar sarace, sa se marite, punandu-le, noaptea, in sosete cate o punguta cu aur, drept zestre.
La noi, in fiecare an, seara de 5 decembrie este foarte importanta pentru copii, ei isi pregatesc cu grija ghetutele si cizmulitele, le curata, le lustruiesc si le aseaza langa usa. Mos Nicolae vine pe la geamuri, noaptea, vede copiii care dorm si sunt cuminti si le lasa daruri - dulciuri sau fructe. Mos Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata la vedere.
Traditia spune ca Mosul aduce o data cu darurile si crengute argintii. Parintii isi avertizeaza copiii ca daca nu vor fi ascultatori, vor primi numai crengutele, de aici vine asocierea cu nuielusa...
Sfantul Nicolae este o prezenta foarte veche la romani, marcand un moment deosebit al anului, mult asteptat atat de copii, mai ales, dar si de adulti si reprezentand inceputul frumoaselor sarbatori de iarna.

Pastele. Sarbatoarea de Paste
In societatile moderne, discutiile privind religia sunt un subiect personal, care priveste fiecare persoana in parte.
Insa un lucru care se discuta din ce in ce mai des, este pastrarea identitatii culturale, a traditiilor, necesitate aparuta odata cu procesul de globalizare, din ce in ce mai accentuat.
De aceea, acum nu vom vorbi de Sarbatoarea Pastelui ca semnificatie divina, lasandu-va pe voi sa le explicati celor mici ce se intampla din acest punct de vedere. Insa noi vom incerca sa prezentam cateva din obiceiurile si traditiile folclorice romanesti legate de aceasta mare sarbatoare: Sarbatoarea de Paste. Pastele.
De Sfintele Sarbatori de Pasti, apare "floarea Pastelui", o floare mica, alba care seamana putin cu Margareta. Creste in locurile cu umiditate peste medie. Apare cu o saptamana, poate doua inainte de Paste. Multi copii, o culegeau si o duceau in Vinerea Mare la biserica, unde o puneau pe masa speciala, sarutau icoana si treceau pe sub aceasta masa incarcata cu flori, de trei ori. Astfel ei deveneau imuni bolilor si relelor, si isi puneau trei dorinte, cate una la fiecare trecere. Florile aduse in Vinerea Mare sunt date dupa Denia Prohodului, catre toti credinciosii care au inconjurat biserica de trei ori. Ele sunt puse la Icoane, sa aduca bucurie si bunastare, sa apere de rele.
Saptamana Mare, numita Saptamana Patimilor, este saptamana in care seara de seara, la biserica, se tin slujbe, numite Denii.
Una dintre cele mai mari bucurii ale copilariei de alta data, era mersul la denie, unde, de ce sa nu recunoastem cinstit, mergeam si pentru socializare. Un detaliu care si acum ma face sa zambesc, si il spun tuturor, sunt prastiile cu care trageau baietii, mai pe langa sau mai la tinta, in grupul de fete asezate sfios in strana lor din biserica. Dar dincolo de asta, Denia de joi, cand stam in genunchi si ne rugam de douasprezece ori, si facem noduri unui jur, este un prilej de bucurie. Nodurile fie sunt dorinte, fie le facem pentru ca suntem prevazatori si pentru a le putea desface cand avem o problema in care ii cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Toate acestea ne umplu sufletul de bucurie. Sfintele Pasti, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii este mult mai vasta atat in semnificatii cat si in obiceiuri. Sa nu uitam cata bucurie poate fi in sufletul unui copil in clipa in care ciocneste un ou rosu! Christos a Inviat! Adevarat a Inviat! Si jocul cu cine are cel mai tare ou rosu starneste competitia si pastrarea traditiei.
Apoi, forma covrigului facut special de Paste in unele zone ale tarii, Pasca, produs care se face tot doar la Paste, impartasania, pregatirea pe care o fac gospodinele, totul sa fie curat, aranjat, ne fac sa ne bucuram ca lumea serbeaza si ca exista lucruri care ne fac mai buni si mai frumosi.
Si daca stam sa ne gandim la ritualuri, avem o bogata traditie in retete culinare. De Pasti facem drob de miel, inrosim ouale, serbam cu sarmale, si suntem bucurosi ca impreuna cu familia, la ceas de sarbatoare, ciocnim si ne bucuram, alaturi de copii, gata sa preia traditiile si folclorul stramosesc.

Dragobete
La 24 februarie, in ziua cand Ortodoxia sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.
La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti".
In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.
Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.
Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

MARTISORUL

CE ESTE MARTISORUL ?

Semnificatia martisorului a ramas aceeasi de-a lungul timpului: este un simbol al primaverii,al revenirii la viata. El ne aduce optimism si credinta. Forma acestuia s-a schimbat in timp. La inceput martisorul era simbolizat printr-o moneda. Mai tarziu aparea sub forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu insirate pe o ata. Acum margelele frumos colorate, ceramica si florile le-au luat locul.

CUM A APARUT MARTISORUL?

Ei bine...iata povestea martisorului... Odata soarele coborî într-un sat, la hora, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a rapit dintre oameni, inchizându-l într-o temnita. Lumea se intristase. Pasarile nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea sa-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotarât sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamânteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pâna când zmeul a fost doborât. Slabit de puteri si ranit, tânarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer înveselind si bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sângele cald din rani i s-a scurs în zapada. Pe când acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pâna si ultima picatura de sânge se scurse în zapada imaculata. Muri. De atunci tinerii împletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul înseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.


CARE SUNT ORIGINILE MARTISORULUI?

La originile martisorului a stat o moneda de aur sau de argint, dupa alte surse, la care se atasa o sfoara facuta din doua fire rasucite, una rosie si alta alba ( sau alb si negru), ce semnificau lupta vietii asupra mortii, a sanatatii impotriva bolii si care era purtata in general de persoanele sensibile (copii si fetele tinere). Exista credinta, conform careia, aceasta amuleta aducea noroc si fericire.

Obiceiuri de martisor

Este datina ca parintii sa lege la 1 martie copiilor sai cate o moneda la gat sau la mana. Scopul punerii sau legarii martisorului este de a avea noroc in decursul anului, sa fie sanatosi si curati ca argintul cu venirea primaverii si peste vara sa nu-i apuce si scuture frigurile. Punerea martisorului se face de regula in zorii zilei, pana nu rasare soarele.
Cu apa din neaua de 1 Martie se spala fetele peste tot anul pentru a fi frumoase si dragastoase
In ziua de 1 Martie se leaga la fiecare pom roditor fir rosu, ca sa faca poame multe.
La luna plina se scoate banutul de la gat si se cumpara cu el cas dulce si vin rosu pentru ca fetele sa aiba culoarea casului si sa fie rumene ca vinul.
Daca de 1 Martisor e vreme frumoasa atunci vom avea o primavara luminoasa.

Martisorul de astazi

In zilele noastre, martisorul este un simbol al primaverii care va sa vina, iar realizarea lui a devenit o adevarata opera de arta. Oamenii ofera cu multa placere de 1 Martie martisoare celor pe care ii iubesc, ca simbol al admiratiei lor, ca respect si stima speciala pentru doamne si domnisoare.
Din pacate, am ajuns sa ne temem de kitsch-uri. Si vedem uneori nejustificat kitsch-urile in orice obiect care nu ne place. Kitsch-ul este in mod obisnuit asociat copiilor de obiecte celebre (cum ar fi Turnul Eiffel in miniatura, din plastic) sau combinatiilor nefericite de materiale sau stiluri(desi e discutabil acest aspect daca ne gandim la creatiile cu totul inedite ale unor artisti, combinatii ce la inceput par neinspirate, iar mai apoi ne dam seama ca ne-am inselat).

Ce ar trebui sa fie un martisor ?

Daca vreti sa faceti o bucurie cand daruiti un martisor, cautati-l! Cautati-l in asa fel incat sa insemne ceva! Stiind ca imi doream o casa a mea la un moment dat, o prietena mi-a daruit o casuta din ceramica.
Nu numai ca m-a impresionat faptul ca a avut in mintea ei un coltisor pentru nevoia mea, dar am simtit la momentul acela o puternica motivatie pentru a-mi indeplini dorinta. Si mai mult, pot spune ca este singurul martisor pe care l-am pastrat vreodata.
Aceeasi fata i-a daruit unei alte prietene un elefantel (va veti intreba "ce legatura are elefantul cu traditia martisorului?"). I-a spus ca daca mai mananca foarte mult o sa ajunga intocmai cu acel animalut. Cred ca intuiti ce s-a intamplat. Prietena mea a slabit in anul urmator vreo 10 kg. Incet si sigur.
Asadar, martisorul poate imbraca mai multe forme. E nevoie doar de interes si imaginatie din partea noastra.

Cum se daruiesc si se poarta martisoarele ?

Martisoarele sunt un dar ce se primeste sau se ofera cu mare placere in luna Martie in Romania si reprezinta un simbol al primaverii dar si al dragostei si admiratiei.
El este daruit incepand cu zorii primei zile din Martie fiintelor dragi. In general acest simbol este oferit copiilor, tinerelor fete si femeilor pentru a le proteja gingasia si sensibilitatea.
Martisoarele se ofera de catre barbati tinerelor fete sau doamnelor dar pot fi oferite si de catre fete prietenelor, mamelor, bunicilor. In Moldova se practica obiceiul ca fetele sa daruiasca la randul lor martisoare barbatilor.
Este frumos ca fiecare martisor sa reprezinte persoana careia ii este daruit... sau urarea care vrea sa fie facuta. Un cosar poate transmite bunastare, trifoiul noroc sau ghiocelul poate exprima gingasia.

Cum se poarta martisorul?

La inceputurile sale martisoarele erau purtate la gat sau la mana, si erau atarnate de o cordea rosie sau de un gaitan compus din doua fire rasucite de matase alba si rosie, sau dintr-un fir de arnici rosu sau unul din bumbac alb.
In zilele noastre, martisorul se poarta o perioada de timp bine determinata si nu mai este purtat la gat ci la incheietura mainii sau prins in piept cu convingerea ca toate dorintele se vor implini .

Cum renuntam la martisoare?

Fiecare dintre noi purtam martisor de 1 Martie dar dupa cateva zile incepem sa ne intrebam cat trebuie sa-l pastram sau ce o sa facem cu el dupa ce-l dam jos?!
In trecut, in Moldova si Bucovina copii si fetele purtau o moneda de aur sau argint legata la gat timp de 12 zile dupa care o prindeau in par si-o tineau astfel pana la inflorirea primul pom sau pana la sosirea berzelor. Altele agatau martisorul pe un trandafir iar cu moneda isi cumparau branza, pentru a avea o fata alba si frumoasa tot anul.
Astazi martisorul se poarta 12 zile si apoi se agata intr-un pom tanar. Daca pomului ii va merge bine atunci cu siguranta si cel ce a legat ata de martisor acolo va avea parte de un an bun, cu sanatate si succese.
Altii asteapta sosirea berzelor si arunca snurul dupa ele, zicand:
"Na-ti negretele
Si da-mi albetele!"
Scoaterea martisorului, conform ritualurilor, are un scop bine intemeiat: sa marcheze astfel tranzitia dintre sfarsitul iernii si noul anotimp care incepe.



:doua inimioare :doua inimioare :doua inimioare

INTERESANT...MA INTREB CE AR MAI FI DE ADAUGAT...

Paparuda
Paparuda reprezinta denumirea cea mai raspandita a ritului magic de "provocare a ploilor aducatoare de belsug", practicat pe timp de seceta, si ocupa un loc distinct intre obiceiurile agrare in desfasurarea carora apa joaca un rol de prim ordin.

Pe langa forma romaneasca, Paparuda (papaluga, paparuga, papalugara, peperuia, pipiruda, babaluda, matahula, papalunga, babaruta, babaruga, dodoloaie), si cea aromana, Pirpiruna, este inatalnita forma bulgara Perperuda (obicei bulgar in timp de seceta) si, totodata, se gasesc consemnate, dialectal, formele sarbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna si slavonul prporuse.

Descrisa mai intai de Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, ea a fost inregistrata mai ales incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, asadar dupa un secol si jumatate de la prima ei atestare la noi. Paparuda a fost atestata in toate provinciile tarii noastre, exceptie facand Bucovina si Maramuresul. Ea apare si la romanii din Banatul jugoslav si la cei din Ungaria, precum si in toata Moldova.

Dupa cum apare in descrierea facuta de Cantemir, in spatiul sud-est european, inclusiv la romani, forma initiala a fost practicata de copii, dintre care o fata aflata la varsta puritatii rituale indeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, in care alaiul cuprinde si persoane ce au depasit conditia puritatii rituale sau cele al caror protagonist principal este de sex masculin sunt ulterioare sau degradate (in special cele practicate de tigani si care anunta de altfel din timp disparitia iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente apartinatoare altor obiceiuri, rituri si practici populare.

Paparuda este, la origine, o straveche creatie mitica ce imbina in continutul ei elemente magice si religioase, si ea nu poate fi confundata cu acele "rituri marunte contra secetei". De pilda, dezlegarea ploii "cu toporul", "cu trei lacate pe care le incuie mereu si le descuie in apa", "cu un bat de alun cu care s-a scos o broasca din gura unui sarpe" etc. Vrajile acestea, cu radacini in preistorie, au fost intalnite atat la popoarele europene civilizate, cat si la triburile inapoiate din Africa, si sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru.

Asemenea Caloianului, Sangeorzului si Dragaicei, Paparuda a fost la origine un rit de etapa, care se oficia la data fixa. Cat priveste data la care avea loc aceasta, parerile specialistilor sunt foarte diferite; mai frecvent apare a treia joi dupa Pasti, dar, alaturi de aceasta apare si prima si a patra, a cincea si chiar a noua joi dupa Pasti. Faptul nu ne surprinde daca avem in vedere ca, pe langa schimbarile pe care le-a suferit calendarul oficial in cursul timpului, insasi data la care cade sarbatoarea Pastelui variaza de la un an la altul, cu diferente ce ajung pana la patru-cinci saptamani.

Avem de-a face cu o manifestare de magie publica si colectiva, si anume cu o magie prin analogie, pornind de la principiul, intalnit in mentalitatea arhaica, conform caruia imitarea ploii era suficienta pentru producerea ei. Prin Oltenia, in drumul ei de-a lungul satului, protagonista obiceiului se straduia sa stropeasca cu apa mai cu seama femeile insarcinate. Prin Hunedoara protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se arunca apoi pe apa.

Paparuda reprezenta o zeitate, de vreme ce in calendarul popular i s-a consacrat o zi anumita asemenea sfintilor: "ziua de Paparuda”, care e "o zi sfanta", in care, ca si in celelalte sarbatori, nu se lucra. Ca personaj sfant ea aparea sub urmatoarele nume: "o sfanta care diriguieste ploile","un sfant diriguitor al ploilor", "zeita ploilor", "datatoarea de ploaie", sau "o femeie care umbla cu ploile".

Drept dovada in acest sens stau unele din formulele de invocatie prezente in cantecul Paparudei: "Paparuda, ruda / Vino de ne uda", "Paparuda, Paparuda / Sai in sus si sai in jos, / Sai in sus ca norii / Si dezleaga ploili" sau "si descuie ploile" sau "Sparge norii", "urneste norii" sau "Die papadie / Spune-i ploii ca sa vie" etc.

Paparuda prezinta asemanari si cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Calusul. Ca si in cazul acestora, alaiul colinda pe ulitele satului, oprindu-se in fata tuturor gospodariilor si intrind chiar in curtile acestora, dupa ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca si in cazul colindatului si Calusului ca "la casa la care vor merge ele [paparudele] ii va merge bine in acel an, iar la care nu, ii va merge rau".

Paparudele primeau daruri, asemenea colindatorilor, intre care oua, ca si in obiceiul Sangeorzul. Uneori darurile erau cerute prin insusi textul poetic, ca si in cazul colindelor: "S-o olcuta noua, / Da-ne, nana, noua", (Bihor), "C-o galeata noua, / C-o mana de oua" (Harghita) sau "Babaluga! / Doua oaua / Si-o placinta / S-on tier de carne fripta" (Campia Transilvaniei).

Ca si in colinde, in incheierea desfasurarii obiceiului se exprimau urari: "Stapana sa traiasca, / Sa le stapaneasca! (Oltenia, Muntenia), "Ce-i in casa sa traiasca, / Ce-i afara izvorasca" (Oltenia).

frumoase traditii are poporul nostru , pacat de ele!!

jocul national Oina = "jocul care ne uneste"

Originea jocului
Ca si celelalte creatii folclorice, jocurile de copii, numite odata si “jocuri de petrecere”, reflecta viata sociala care le-a generat, redand aspecte de munca sau scene de lupta.

Jocul de oina aminteste de o foarte veche indeletnicire a daco-romanilor, pastoritul. A “oina” oile inseamna a le cobori toamna de la munte la sesul verde, intr-o zona sau localitate din apropierea unui rau, fenomen numit transhumanta.

Exista si ipoteza ca ar fi un joc razboinic, cu momente de atac si de aparare, insa multe dintre denumirile si expresiile folosite in joc sunt specifice pastorilor: capitanul echipei se numeste si baci (mai marele peste ciobani), bastonul se mai numeste inca bata, intrarea in teren se numea intrare la strunga, jucatorul prins la mijloc - jucator la strunga, jucatorii de la prindere - pascari (de la pascut) sau echipa la pascare.

In ceea ce priveste zona de practicare a oinei, ea acopera aproape toate comunitatile romanesti si se intinde cu mult in afara granitelor tarii. In schimb, oina lipseste cu desavarsire din ansamblul jocurilor practicate in Imperiul Bizantin, din manifestarile traditional populare si din vocabularul slavilor, bulgarilor si al maghiarilor. Enigma originii oinei este adesea exploatata de jurnalistii superficiali in cautare de senzational sau de istoricii inregimentati politic, care au ajuns sa extrapoleze diverse coincidente de nume sau simple bizarerii pana la nivelul de ipoteze istorice. Cuvantul oina sau variante apropiate ale acestuia au fost folosite (unele inca mai sunt) pentru a identifica localitati sau rauri aflate pe tot cuprinsul tarii, insa nu se cunoaste cu precizie originea acestor toponime. Nu este exclus ca si o zona a tarii sa se fi numit odata oina. De asemeni, el se aseamana cu arhaisme din alte limbi, si il regasim, cu intelesuri incerte, la Ion Neculce si la Dimitrie Cantemir.

In mod identic, si cuvantul minge a avut multe regionalisme: “mince” si “mice” prin partile Tecuciului, “pila” si “lapta” in Transilvania, “pulma” in Banat, “suca” in Ohrida, iar in Bitolia “topa” sau “topca” (cuvant turcesc care inseamna minge). Acestea sunt considerate a fi “bazele” pe s-a incercat, fara succes deocamdata, sugerarea unor origini pecenege, cumane sau turcice pentru oina sau, abuzand de similitudinea cu cuvantul hoinar, sa se induca ipoteza ca oina ar fi fost jocul celor ce umblau hoinari, adica al populatiilor nestatornice – de fapt, interesul era sa se induca concluzia ca poporul jucator de oina era lipsit de apartenenta la un anumit teritoriu, prin urmare nu putea emite pretentii asupra spatiului unde locuia.

Valul teoriei latiniste a originii poporului roman, creatie a Imperiul Austriac si raspandit prin Scoala Ardeleana, nu a ocolit nici oina: profesorul Radu Corbu, marele animator al jocului, a fost unul dintre cei care au cazut in aceasta capcana si a sustinut in cartea sa de popularizare Oina-joc gimnastic cu mingea, din 1899, originea latina a numelui, implicit a jocului.

Chiar daca deocamdata nu stim mai multe despre originea sa, nu putem sa nu recunoastem cu surprindere ca sonoritatea acestui cuvant ascunde ceva mistic, si chiar si romanii care nu-i cunosc pe deplin semnificatia vibreaza launtric la auzul lui. Este evident ca asocierea identitara roman-oina ii deranjeaza pe unii, si nu ar fi deloc surprinzator ca cei care se joaca cu istoria sa ne anunte “descoperirea” unor documente sau dovezi arheologice dupa modelul “mormantul lui Isus”, urmata de lansarea unor ipoteze noi, halucinante, care sa fie apoi legiferate drept “finale”: sa ne amintim numai de perioada anilor 1950, cand se “demonstrase stiintific” ca limba romana este de origine slava!

Ce se stie cu certitudine este ca oina s-a transmis dintotdeauna din generatie in generatie, iar primele izvoare scrise, care se bazeaza tot pe traditia populara, apar incepand cu veacul 18, perioada in care oina a inceput sa fie practicata si la oras. Unele materiale de popularizare a oinei mentioneaza perioada domniei lui Vlaicu Voda (1370) ca prima atestare a jocului, folosind ca sursa drama istorica “Vlaicu Voda”, scrisa in 1888 de Alexandru Davila. Este o dovada de superficialitate sa se faca o asemenea confuzie intre o opera literara, care reprezinta doar o viziune poetica asupra vietii la curtea domneasca din acea perioada, si un document istoric, singurul care poate oferi oarecare certitudine.


Prima stire scrisa despre existenta jocului de oina a fost identificata de marele istoric si patriot Nicolae Iorga, care o mentioneaza in cartea “Observatii si probleme banatene”. Stirea dateazã din anul 1763 si este furnizata de preotul Nicolae Stoica din Hateg, care a consemnat, pe o Cazanie de la Ramnic, anii petrecuti la Timisoara: juca cu copiii in curtea bisericii o varianta a jocului de oina, lopta mica. Medicul muresan Istvan Natyus, in Manualul de dietetica, tiparit in 1782, mentioneaza ca educatia fizica este absolut necesara sanatatii corpului si intelectului si descrie in amanunt foloasele mersului pe jos, ale canotajului, exercitiilor atletice, trantei si ale oinei.

In anul 1802, Consiliul profesoral al liceului din Sighetu Marmatiei aproba, prin proces verbal, exercitiile permise în scoala, printre care si cele de oina. In Muzeul Unirii din alba Iulia se afla un document care mentioneaza cum fruntasi ai miscarii nationale de la 1848, printre care si Avram Iancu, se relaxau jucand oina, sub numele de lopta-pila (lopta era termenul local pentru minge, iar pila echivalentul sau latin).

La 16 octombrie 1852, domnitorul Grigore Ghica punea piatra de temelie la scoala din Targu Neamt, eveniment la care participa si corul elevilor. Printre ei se aflau doi scolari care aveau sa devinã mandria literaturii romane - Nica al lui Stefan a Petrei din Humulesti (Ion Creanga) si Vasile Conta din Ghindaoani Neamt. Cei doi elevi au intarziat la festivitate deoarece se jucau pe toloaca cu un bat si o minge - jocul nostru national, oina.

Raspandit in toate zonele locuite de romani, oina, la fel ca si Miorita, a avut si inca mai are un numar mare de variante. Diferentierile de nume care apar, uneori, si de la un sat la altul, nu aduc si schimbari in fondul structural al jocului. In tinutul Blajului, se juca oina sub numele de “lapta-lunga” sau “de-a lunga”; in Moldova se numea “hoina” sau chiar “oina”, ca si in Muntenia; in Suceava si Botosani era cunoscuta sub numele de “apuca” sau “ogoiul”; in alte zone se mai numea: “una si fugi”, “baci”, “de-a patru sa stam”, “fuga” (Brasov), “halca”, “hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matca-mare”, “pila”, “ticul” (Maramures, zona Lapusului), “ciocota” (Baia Mare), “ciurca” (Salaj), “de-a lunga” (Dobrogea) etc. In unele locuri oina se juca si de catre fete, sub numele de “oinita”.

De remarcat ca expresia “prins la mijloc”, care defineste o anumita faza a jocului, nu are o origine cunoscuta, in afara de cea folosita in jocul de oina. Similar, etimologia cuvantului “minge” este necunoscuta, ceea ce reprezinta o dovada unanim acceptata in lumea academica ca acest cuvant a fost creat de poporul roman si constituie o dovada suplimentara de autohtonism.

Peste tot pe unde locuiesc sau au locuit romani, din Grecia pana in Polonia si din campia Panonica pana dincolo de Nipru, s-au jucat diverse variante de oina. Indiferent sub ce nume, faptul ca oina are o arie foarte larga de raspandire atesta vechimea jocului, aparut in vremuri imemoriale, cand pastoritul era indeletnicirea de baza a stramosilor nostri. Pentru cei care ar argumenta ca pastoritul nu a fost o indeletnicire de baza numai pentru poporul roman, precizam ca le impartasim opinia si chiar mentionam ca element suplimentar edificator similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale oinei si jocul traditional Cluiche Corr (pronuntat cli-ho-car) din Irlanda, impreuna cu variantele sale din Tara Galilor, cunoscute sub numele englez de Rounders.

Irlandezii si galezii locuiesc la mai mult de 2000 km distanta de Romania si sunt urmasii de necontestat ai vechilor celti, cu care autohtonii din spatiul romanesc s-au intalnit ultima data cu 2500 de ani in urma! Bunele relatii dintre Asociatia de Cluiche Corr din Irlanda si Federatia Romana de Oina au condus la decizia ca disputarea paternitatii jocului de oina intre urmasii celor doua popoare sa se realizeze periodic pe terenul de joc.

Cultul funerar


Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani.
Aceştia puneau în faţa casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat.
Coloniştii romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom.
Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.

Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi.
Acesta este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.

La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt.
Tot pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la pomana mortului.
Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaşi timp şi nuntă.

Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii lor romani o bocitoare.
În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de femeile din sat.
Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.

Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în sicriu.
Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă.
Cel care din neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale.
Ziua de 21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.

Auzind că cineva cunoscut a murit , vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii.
Mortul era transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota.
În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.

De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop.
La cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.

Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă.
Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an.
Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie şi epitafuri vesele şi universul destul de negru al morţii este Cimitirul Vesel din comuna maramureşeană Săpânţa.



:pupicei: :pupicei: :pupicei:

Datini si obiceiuri de Sanziene

In ziua de 24 iunie, in preajma solstitiului de vara, calendarul popular consemneaza sarbatoarea cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Sanziene.

Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.

Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui, zeul suprem datator de lumina, caldura si hrana. Megalitii din Muntii Calimani, pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens, Muntii Calimani fiind locul unde se desfasurau unele sarbatori de vara din care au derivat, mai apoi, nedeile locale.


Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.



In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le arucau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita, aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea care premergea sarbatoarea, in credinta ca, in acest fel isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumte animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata a fi si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.

Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.

In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.

Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.

In Bucovina se considera ca odata cu Sanzienele amuteste si cucul vestind, astfel, ca incepe sezonul cositului si al secerisului.

De Sanziene se organizau iarmaroace, cel mai vestit fiind cel de la Suceava.

Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. In aceasta zi, orasul Suceava devine un fel de al doilea Ierusalim. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini din judetele limitrofe, dar si din Maramures, Ardeal, Basarabia si Polonia, pentru a participa la slujba religioasa oficiata la Biserica "Sfantul Gheorghe" si pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfantului Ioan.

ne pregatim de sarbatori?

O CE VESTE MINUNATA

O, ce veste minunata!
In Viflaim ni s-arata,
Ca a nascut Prunc,
din Duhul Sfant,
Fecioara curata.
Mergand Iosif cu Maria,
In Viflaim a se scrie,
Intr-un mic salas,
langa oras,
A nascut pe Hristos.
Pe Fiul pe cel din vecie,
Ce la trimis Tatal mie,
Ea sa-l nasca,
El sa creasca,
Sa ne mantuiasca.
Pastorii vazand o zare,
Din cer o lumina mare,
Ei fluierau,
ingerii cantau,
Cu toti se bucurau.

ioanasimona_pop a scris:Paparuda
Paparuda reprezinta denumirea cea mai raspandita a ritului magic de "provocare a ploilor aducatoare de belsug", practicat pe timp de seceta, si ocupa un loc distinct intre obiceiurile agrare in desfasurarea carora apa joaca un rol de prim ordin.
Dupa cum apare in descrierea facuta de Cantemir, in spatiul sud-est european, inclusiv la romani, forma initiala a fost practicata de copii, dintre care o fata aflata la varsta puritatii rituale indeplinea rolul principal.

Drept dovada in acest sens stau unele din formulele de invocatie prezente in cantecul Paparudei: "Paparuda, ruda / Vino de ne uda", "Paparuda, Paparuda / Sai in sus si sai in jos, / Sai in sus ca norii / Si dezleaga ploili" sau "si descuie ploile" sau "Sparge norii", "urneste norii" sau "Die papadie / Spune-i ploii ca sa vie" etc..

Imi amintesc, destul de vag, despre acest obicei.Cand eram mica, impreuna cu copii de la mamaie, ne imbracam cu frunze de salcam,asistati de batranele de pe strada, faceam din lut, pamant galben un omultet de lut, pe care il "plangem", si-l aruncam apoi in fantana...Nu prea ne iesea faza cu bocitul...ne frecam la ochi cu ceapa...strigam:"Paparuda, ruda / Vino de ne uda", "Paparuda, Paparuda / Sai in sus si sai in jos, / Sai in sus ca norii / Si dezleaga ploile"...mai stragau babele cate ceva...dar nu-mi amintesc....si bineinteles,bucuria cea mare era udatul cu apa...si ii udam pe toti cei care treceau pe strada noastra in acel timp!

avem multe si frumoase obiceiuri , pacat , ca multe nu se mai respecta sau au inceput sa se uite ......
:pupicei: :pupicei: :pupicei: